Cazul inginerului Ursu. Ce ne spune acest film? Că inginerul Ursu e o rană a conștiinței noastre democratice. Și că faptul de a i se face dreptate e un imperativ.
Am văzut și eu, cu ocazia TIFF-ului de la Oradea, filmul dlor Liviu Tofan și Șerban Georgescu – Cazul inginerului Ursu. Film remarcabil prin sobrietatea, luciditatea și obiectivitatea cu care e spusă o poveste tragică – mai ales pentru cel care e naratorul întregii istorii, fiul disidentului, Andrei Ursu – și, în același timp, pilduitoare.
Căci nu e vorba doar de sfârșitul brutal al unui om care a plătit cu viața credința în onestitate și prietenie, ci și despre relația ambiguă a instituțiilor statului nostru cu un trecut pe care, încă, nu s-au hotărât să-l privească în față și să îl judece așa cum a fost.
Filmul are două „ferestre”: una care e povestea omului Gheorghe Ursu, a revoltei sale (la început interioară, apoi obiectivată într-o scrisoare transmisă la Europa Liberă), a jurnalului care – obiect al unui denunț – duce la arestarea sa și a anchetei ale cărei „mijloace fizice” (în speță tortura) îi cauzează moartea.
Cealaltă e lunga – și încă neterminata – odisee a fiului care caută să-i facă dreptate tatălui, cerând justiției să recunoască crima și să-i pedepsească pe criminali (și mai ales pe aceia care sunt realmente vinovați, căci nu doar i-au produs inginerului leziunile cauzatoare de moarte, ci au planificat – cu bună-știință – maltratarea lui).
Departe de-a fi un pur documentar care prezintă niște fapte, filmul celor doi regizori are marea calitate de-a uni două destine: cel al fiului care – de-a lungul a nenumărate aventuri judiciare pline de obstacole – își caută tatăl și felul în care, într-o atitudine civică la fel de curajoasă, cei doi se regăsesc peste decenii și peste pragul tăcerii.
Citește și Cresc taxele pe jocurile de noroc – noile tarifuri pentru Loto, poker, bingo și păcănele
Gheorghe Ursu a fost un om obișnuit, asemenea părinților mei, pe care viața l-a aruncat în angrenajul arbitrariului unei puteri dictatoriale. Spre deosebire de majoritatea cetățenilor României Socialiste (inclusiv de părinții mei), inginerul Ursu a ales să-și păstreze demnitatea umană la ceasul încercărilor. Și a făcut-o de trei ori, fiecare moment amplificându-l pe următorul.
Mai înainte de toate, ținând un jurnal al căderii țării în frică și întuneric. Un jurnal al istoriei noastre adevărate pe care cei mai mulți, ispitiți de luminile orașelor ce se construiau în anii ’60 și ’70, nu au înregistrat-o.
Tocmai de aceea ruptura pe care-au prezentat-o anii ’80 le-a rămas ininteligibilă. Și, poate, tot de aceea după 1989 nu s-au gândit atât de mult la cum ar trebui să arate o lume cu adevărat nouă, ci și-au dorit să recupereze valul urbanizării și micul puseu consumerist al deceniilor 7 și 8.
În 1977, Gheorghe Ursu sesizează – pe viu – cauza căderii României în cenușiul apatiei, al minciunii și al opresiunii difuze: arbitrariul deciziei unui singur om – Ceaușescu – care nu accepta sfaturi, nu purta discuții, ci tranșa, suveran, în orice chestiune, oricât de puțin s-ar fi priceput la subiect.
După cutremurul din martie 1977, Ceaușescu însuși le ceruse specialiștilor în construcții din București să verifice structura de rezistență a mai multor clădiri care, fără a se prăbuși, fuseseră afectate de seism. Inginerul e repartizat unei asemenea clădiri cu probleme: blocul Patria.
Pe parcursul lucrărilor de investigare și de consolidare, Ceaușescu își schimbă complet optica și face o întâlnire cu toți cei implicați în lucrările de reabilitare a imobilelor cu sechele în urma cutremurului, cerându-le să sisteze imediat orice lucrări de consolidare.
Gheorghe Ursu e perplex, dat fiind că – din perspectiva expertizei lui – aceste munci de consolidare nu vizau atât clădirile ca atare, cât siguranța oamenilor care le locuiau. A opri lucrările de refacere a structurii de rezistență a acestor clădiri însemna, pur și simplu, a accepta – cu premeditare! – moartea locatarilor lor în perspectiva altui seism (sau a degradării lente a imobilelor – aflate, să nu uităm, în proprietatea și întreținerea statului).
Mai multe, în publicația Puterea a cincea.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
