Cazul Mircea Vulcănescu sau cârdășia împotriva respectării legii. Faptele, politicienii și complicitățile

Un proiect de hotărâre privind începerea procedurilor pentru desființarea bustului lui Mircea Vulcănescu din Parcul Sfântul Ștefan al Capitalei a fost respins în ședința Consiliului Local al Primăriei Sectorului 2 din data de 28 decembrie 2022.

Potrivit unei decizii a Justiției din 1948, Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost condamnat pentru crime de război pentru participarea la guvernarea pro-nazistă a mareșalului Ion Antonescu. În același timp, potrivit legilor de astăzi, autoritățile publice sunt obligate să ia măsuri pentru îndepărtarea din locuri publice a statuilor care înfățișează persoane vinovate de crime de genocid, contra umanității și crime de război.

Cum s-a supus și a picat la vot însăși noțiunea de aplicare a legii

Ceea ce s-a petrecut în organismul legal deliberativ al unei instituții publice românești – Consiliul Local al Primăriei Sectorului 2 – este, din păcate, grăitor pentru felul în care instituțiile și oamenii politici de la noi respectă legea. Acest episod ne arată că, în ciuda unor eforturi semnificative făcute în ultimii 20 de ani, România mai are de străbătut un drum lung până într-acolo încât respectarea statului de drept să nu mai fie o simplă opțiune, ci o obligație constituțională.

Înainte de începerea ședinței și în timpul reuniunii, consilierii locali au fost supuși la presiuni de către membri și simpatizanți AUR, un partid extremist și antisemit care răspândește ură și neîncredere, molipsind, iată, și celelalte partide. Același episod ne arată cum legi în vigoare, votate de Parlament și promulgate de șeful statului, sunt pur și simplu călcate în picioare și cum, în ciuda riscului apreciabil de a comite un act penal (refuzul aplicării legii este o infracțiune), cei votați de cetățeni ignoră statul de drept, angajamentele internaționale la care țara noastră este parte și, implicit, produc o pată apreciabilă pe imaginea României în lume. Și mai arată un trend, deloc de neglijat, acela de a accepta o nouă cutumă – o autoritate locală stabilește prin vot dacă se aplică sau nu o lege a statului român.

Simion, Șoșoacă, Chelaru ș.a. – nefrecventabilii politicii românești, ținuți la ușile ambasadelor occidentale, neprimiți în statele europene, dar flatați și desfătați de Ambasada Rusiei – protestează zgomotos, fac lanț uman, iar mulți dintre oamenii politici se arată dispuși să le accepte ceea ce e mai hidos într-o democrație: falsul grotesc și manipularea ordinară.

Și iată cum indigeștii politicii noastre domină gălăgios, iarăși, temele sensibile din spațiul public, demonstrând, în definitiv, că o parte din societate refuză încă să asume propriul trecut, în vreme ce o parte dintre oamenii politici consideră că, pactizând pentru moment cu extremiștii, împacă astfel și capra, și varza, cum s-ar spune. Să vedem cum s-a ajuns aici.

Cine a fost Vulcănescu și pentru ce a fost condamnat?

Dacă în anii `90 am fi avut scuza că nu știam mai nimic despre care activitatea desfășurată de Mircea Vulcănescu în guvernele lui Antonescu, mai ales din pricina obrocului asupra arhivelor din vremea comunismului, astăzi nu mai avem această scuză.

Știm deja destule lucruri despre Vulcănescu, un intelectual interbelic (cunoscut mai ales ca filozof) de relativă anvergură, reprezentant al Tinerei Generații de la 1927, subsecretar de stat în ministerul de Finanțe în vremea guvernării pro-naziste a mareșalului Ion Antonescu.

Vulcănescu nu a fost legionar și nu a redactat scrieri antisemite, în schimb, încă din timpul vieții era acuzat chiar de către prietenii săi că, sub imaginea de tehnocrat, servește de fapt politicile regimului criminal antonescian.

Străzile și școlile care îi poartă numele și busturile care îl înfățișează pe filozof s-au încăpățânat să rămână neclintite întrucât numele lui Vulcănescu s-a transformat mai ales în ultimele decenii într-o legendă.

El este considerat astăzi în numeroase cercuri naționaliste aproape o icoană a anticomunismului militant (deși nu există dovezi că ar fi condus vreo acțiune împotriva regimului comunist instalat în 1945, așa cum arată de altfel și o decizie a Curții de Apel București din 2019, când urmașii fostului demnitar au încercat să dovedească caracterul politic al condamnării sale), un martir al creștinismului în fața bolșevismului.

La notorietatea sa au contribuit din plin numeroși intelectuali publici de după 1989 care au preluat (ca și în alte cazuri celebre precum Radu Gyr) necritic legenda sa, susținând că el ar fi o victimă politică a comunismului, iar condamnarea sa, un abuz de drept, refuzând să admită că pretinsul său martiraj în temnițele comuniste a fost o consecință directă a participării sale la actele criminale ale Guvernării Antonescu.

Condamnat la 8 ani temniță grea de o instanță ordinară (Curtea de Apel București, deci nu de Tribunalul Poporului, instanța specială care a funcționat o scurtă perioadă) într-un proces colectiv alături de alți membri ai Guvernului Antonescu, el a fost găsit vinovat în baza legii răspunderii ministeriale întrucât a fost parte a eșafodajului de decizii și acțiuni prin care a fost purtat războiul împotriva URSS și a Aliaților, deci de partea Germaniei naziste, acționând direct, printre altele, pentru finanțarea armatei naziste aflate pe teritoriul românesc.

Capetele de acuzare au vizat în mod explicit, în cazul său, participare la „dezastrul țării” și săvârșirea de crime de război”.

Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost un intelectual care nu a avut legătură cu establishment-ul politico-administrativ. El a avut o frumoasă carieră de funcționar public înainte de a deveni demnitar sub Antonescu, fiind astfel cunoscut mai degrabă ca un insider al sistemului politico-administrativ când mareșalul i-a propus personal să devină membru al Cabinetului său.

Funcția de subsecretar de stat l-a purtat pe Vulcănescu în toată guvernarea Antonescu, sub trei miniștri de Finanțe, între ianuarie 1941 și august 1944. În decizia din 1946, instanța comunistă a lăsat să se înțeleagă că, deși a intrat în Guvern înainte ca România să se alăture Germaniei lui Hitler în campania din Răsărit și deci ar fi putut să se recuze în vara lui 1941, Vulcănescu a rămas statornic pe scaunul de demnitar până când Antonescu a fost arestat și demis. Nimic nu l-a făcut să părăsească funcția.

În ciuda faptului că figuri democratice de anvergură precum liderii partidelor istorice, Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu, au refuzat să gireze politic guvernul lui Antonescu și au făcut constant apeluri prin care cereau scoaterea țării din război și restabilirea drepturilor și libertăților democratice, un intelectual de talia lui Vulcănescu nu a văzut, chipurile, riscurile funcției de membru în Guvernul Antonescu.

Așa cum vom vedea mai jos, nu este vorba doar despre un simplu tehnocrat (în fapt, Vulcănescu nu era o excepție, întreg Guvernul lui Antonescu a fost format din tehnocrați și militari), aflat sub vremuri asemeni unui soldat care a fost nevoit să „respecte ordinele”, ci despre un înalt demnitar implicat în „problema evreiască” (cu toate nuanțele negative ale epocii care presupunea ca un guvern să scape prin orice mijloace de această „problemă evreiască”).

Mai precis, pentru cei care cred că „politicile regimului antonescian” (adică acuzația care i s-a adus) este o sintagmă prea vagă, trebuie subliniat că analize recente ale stenogramelor guvernului Antonescu au arătat că Mircea Vulcănescu s-a implicat cu abnegație în probleme legate de persecuția și jefuirea evreilor de către aparatul administrativ românesc. 

Din poziția sa de subsecretar de stat la finanțe, Mircea Vulcănescu avea opinii ferme cu privire la ce trebuie să facă statul cu evreii. Documentele arată că el nu a ezitat să contribuie (elaborând norme, înlesnind procesul decizional, corijând politici guvernamentale) la măsurile antisemite precum:

• instituirea comisarilor pentru „românizare”, una dintre cele mai odioase politici antisemite;
• jefuirea celor deportați în Transnistria (în special cetățeni de origine evreiască) și exproprierea lor (Mircea Vulcănescu apare în documentele de arhivă explicându-i în 1941 guvernatorului Transnistriei, un odios criminal, cum să verifice mai intens în așa fel încât să se asigure că evreii nu ascund valori asupra lor, adică un training cu sânge rece pentru spolierea și jefuirea unor oameni nevinovați);
• taxarea evreilor pentru că nu efectuau stagiul militar (măsură cinică întrucât tot statul le interzisese să participe la război);
• organizarea modului în care avea să decurgă munca obligatorie pentru evrei (de notat cum și-a exprimat deschis admirația pentru ghetourile instituite de naziști);
• susținerea deciziilor guvernamentale (cu amendamente aduse în dauna victimelor), contribuind astfel la persecuția organizată de stat cu scopul de a elimina evreii din societatea românească.

Îi îndemn pe apărătorii lui Vulcănescu care încă mai cred în nevinovăția fostului demnitar să citească stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din dimineața de joi, 13 noiembrie 1941 la care participă și Mircea Vulcănescu. La un moment dat, Antonescu deschide discuția despre represaliile de la Odessa (care avuseseră loc cu trei săptămâni înainte, comise de autoritățile române) împotriva civililor evrei:

„Mareșal I. Antonescu: Represiunea a fost destul de severă?

Prof. Gh. Alexianu (guvernatorul Transnistriei, n. AM): A fost, dle. Mareșal.

Mareșal I. Antonescu: Ce înțelegeți prin « destul de severă »? Dv. Sunteți cam miloși cu alții, nu cu Neamul Românesc.

Prof. Gh. Alexianu: A fost foarte severă, dle Mareșal.

Mareșal I. Antonescu: Am spus să se împuște câte 200 de evrei pentru fiecare mort și 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut așa?

Prof. Gh. Alexianu: Au fost și împușcați și spânzurați pe străzile Odessei.”

Intelectualul Mircea Vulcănescu a rămas impasibil. Moartea a mii de civili nevinovați nu avea să îi curme decizia de a rămâne alături de mareșal pentru a rezolva ”problema evreiască”.

Un complice așadar la crimă, fără scrupule, ca mulți alții, deghizat în intelectual umanist, care a provocat suferința sau a curmat viața multora.

Astfel, Vulcănescu a rămas nesilit de nimeni pe funcția de înalt demnitar antonescian și a participat din convingere la decizii genocidale, ca miile de birocrați din toată Europa care au servit, prin ordine executive asumate ori implementate sau complicități și colaborare, regimurile dictatoriale naziste și fasciste, ce au exterminat două treimi din evreii Europei aruncând continentul într-un ev mediu de o barbarie unică în istorie. Este acesta un model pentru spațiul public al României de astăzi?

Și mai ales cine luptă pentru memoria lui?

Responsabilități și complicități: cum au votat partidele pentru demolarea statuii lui Vulcănescu

Vulcănescu a murit în închisoarea Aiud, la șase ani după ce a fost arestat, în urma tratamentului inuman la care a fost supus de comuniști. El a fost și a rămas un condamnat pentru crime de război în baza unei legi care este și astăzi în vigoare (Legea 312/1945 privind judecarea și condamnarea criminalilor de război) și în baza căreia au fost condamnați pentru colaboraționism de altfel mulți dintre membri ai administrației civile și militare a guvernării Antonescu.

Niciodată anulată de vreo instanță de judecată, condamnarea lui Vulcănescu intră totodată sub incidența unei legi (OUG 31/2002) – pe care România a adoptat-o acum două decenii, în contextul în care țara încerca să convingă cancelariile occidentale de reformele sincere în vederea intrării în NATO și în Uniunea Europeană  –  care obligă autoritățile publice să elimine din spațiul public numele și reprezentările criminalilor de război.

Cunoscând toate aceste lucruri, acum putem vorbi despre ceea ce s-a întâmplat în ședința Consiliului Local Sector 2 București de miercuri, 28 decembrie 2022, când, la inițiativa (legală, riguros argumentată, avizată de toate compartimentele Primăriei) consilierului local PNL Silviu Feroiu (un membru PNL curajos, onest, care și-a asumat ceea ce mulți dintre cei care clamează că luptă pentru o Românie democratică au refuzat să facă), s-a cerut îndepărtarea bustului lui Mircea Vulcănescu aflat în parcul Sfântul Ștefan din Capitală (oricum amplasat în completă ilegalitate în 2009, când instituții ale statului român (Primăria Sector 2, Ministerul Culturii etc) au ignorat legea producând un lanț de fărdelegi; pe cale de consecință, oricum, toate actele emise atunci (avize, autorizații, dispoziții etc) sunt ilegale și, deci, trebuie puse în acord cu legea).

La indicațiile senatoarei Dianei Șoșoacă și a deputatului AUR Mircia Chelaru (ultranaționalist cunoscut, infractor – condamnat definitiv la 3 ani de închisoare cu suspendare pentru corupție), consilierii PSD au votat împotriva respectării legii (abținere înseamnă vot contra!) și l-au sabotat inclusiv pe prefectul capitalei, Toni Greblă (membru PSD) care ceruse măsuri pentru îndepărtarea bustului și intrarea în legalitate.

Atmosfera ședinței a fost o întoarcere desăvârșită în timp. Aceasta a fost îndeobște dominată, întocmai ca în rușinoșii ani 90, de personaje sulfuroase, extremiști, membri de fundații sau organizații neofasciste, legionari de serviciu sau propagandiști filoruși, precum Antonio Andrușceac, Alexandru Costache, Alexandru Balcu, Florin Dobrescu (posesor a mai multor dosare penale pentru propagandă legionară) ș.a. care – timp de peste o oră – au supus la presiuni, au amenințat, au îndemnat deschis la nerespectarea legii și au boicotat ședința plenului consiliului.

Votul a fost efectiv unul împotriva aplicării legii și nu este nicio exagerare când afirm acest lucru. Așa arată cârdășia dintre PSD și AUR când e vorba de naționalismul antisemit. Mutând termenii discuției pe terenul unei false dezbateri, respectiv întinarea memoriei unei victime a comunismului și invaliditatea unei decizii a unei instanțe comuniste, consilierii PSD și simpatizanții AUR, sub conducerea informală a cuplului Șoșoacă – Chelaru, au închis ochii în fața evidențelor care arată limpede că prezența bustului în spațiul public este ilegală. În schimb, majoritatea consilierilor PNL și USR au votat pentru respectarea legii dar insuficient, întrucât abținerile și voturile împotriva s-au consemnat, de fapt, împreună, întru respingerea proiectului de hotărâre pentru îndepărtarea bustului.

Nu doar în PSD există culpe și complicități. Inclusiv PNL, partidul meu, are oameni care nu mai pot face parte din rândurile sale întrucât, votând și achiesând cot la cot cu extremiștii la o decizie de încălcare a legii, ei trivializează eforturile PNL și pângăresc istoria traumatică a acestei formațiuni politice în tentativa de a se opune regimurilor antidemocratice.

Când trei consilieri locali (dintre care un viceprimar) sabotează hotărârile Parlamentului și ale Guvernului, ignorând angajamentele strategice ale României, și deciziile ierarhice, ale președintelui PNL sector 2, fostul ministru, Monica Anisie, sau ale președintelui PNL București, Ciprian Ciucu, acceptând în schimb sfatul și porunca Dianei Șoșoacă, locul lor nu mai este în Partidul Național Liberal. Încălcând decizia Biroului Local PNL, cei trei – toți cu antecedente de traseism sau de combinatorism politic (via Forța Dreptei, UNPR, PSD) și genuflexiuni politice repetate –, sunt un caz limpede de excludere din partid.

Prin comportamentul lor, ei sunt parte din aerul irespirabil impregnat de ultranaționalism, de revizionism, de ocultare a istoriei naționale, atât de prezente, din păcate, în partidele românești. Oameni fără responsabilitate, fără simțul elementar al respectării legii, fără onestitate, care s-au dovedit a fi orice altceva numai nu loiali jurământului pe care l-au depus când au ajuns în funcție: „Jur să respect Constituția şi legile ţării…”.

Ei trebuie excluși imediat, pentru că altfel PNL riscă să fie confundat cu interpretarea selectivă a legilor și minimalizarea statului de drept.

De cealaltă parte, sunt tentat să cred că, în absența unei poziții publice din partea conducerii centrale a PSD (pentru că organizația de sector s-a pronunțat intern, compromițându-se, doamna președinte Rodica Nassar dând consemn de abținere de la vot consilierilor PSD sector 2), astfel de complicități se vor repeta și amplifica până în 2024, ori asta pune România într-un mare pericol. Este vorba despre pericolul revenirii la politica atât de toxică – și atât de des întâlnită în anii `90 (pe care social-democrații au practicat-o cu atâta dexteritate și nerușinare mai bine de un deceniu) – de distorsionare, negare și trivializare a Holocaustului de către reprezentanți ai autorităților publice din România care, refuzând să se despartă de cultul unor criminali de război, calcă de fapt în picioare statul de drept.

Nu este deloc întâmplătoare implicarea în acest incident, contemporan cu o resuscitare a antisemitismului, a unor personaje cu derapaje negaționiste și revizioniste precum Răzvan Theodorescu, Sorin Lavric, Diana Șoșoacă și Mircia Chelaru, ori a unor instituții cu poziții cel puțin discutabile și care nu au vreo atribuție în aplicarea legii (de exemplu, Academia Română).

Prin urmare, cazul nostru are efectul unei hârtii de turnesol asupra poziționării partidelor politice, dar faptul că PSD nu are o reacție la nivelul conducerii ridică numeroase semne de întrebare asupra panteonului valorilor care domină social-democrații români astăzi. De asemenea, acest episod ne arată ce s-ar putea întâmpla în 2023 și 2024, când complicitatea cu AUR ar putea lua diferite forme, naționaliștii putând fi utilizați pentru consolidarea PSD.

Îndreptar politic

În mod evident, această decizie nu poate rămâne astfel. Rămân în urma acestui episod rușinos numeroase întrebări deschise:

Cum au ajuns nefrecventabili, antisemiți notorii, manipulatori susținuți de ambasada Rusiei, condamnați penal la închisoare să dicteze votul pentru a bloca o hotărâre de aplicare a legii? Cum se poate ca membri cu funcții în partidele românești să voteze la indicațiile unor extremiști care răspândesc ura în societate? Cum se poate ca ignoranța, frica, disimularea să dicteze unor oameni politici raționali, respectabili, cu autoritate în partidele lor?

Cum se poate ca, după 33 de ani de la căderea comunismului, România să mai aibă încă străzi și statui ale unor criminali de război care încalcă ostentativ, legea?

Ce le spunem urmașilor celor deportați în Transnistria – umiliți, expoliați, bătuți, înfometați, schingiuiți și trimiși la moarte – care știu ce au pătimit părinții și bunicii lor și care trec astăzi prin fața bustului lui Mircea Vulcănescu? Ce fel de dreptate le facem noi astăzi? Ce fel de societate dorim să construim?

Dacă astăzi busturile lui Ion Antonescu ar exista, acestea ar domina oare, falnice, piețele și parcurile marilor orașe? Dacă de la tribuna instituțiilor publice s-ar auzi discursuri prin care s-ar nega complicitatea și participarea instituțiilor românești din anii `40 la Holocaust, ar fi acestea oare pedepsite sau ar fi trecute sub tăcere?

Dacă sistemul de educație ar fi populat cu profesori care ar predica deschis eroismul legionarismului sau al regimului antonescian, ar rămâne oare aceștia bine mersi la catedră, promovând nestingheriți criminalii?

Urmăriți PressHUB și pe Google News!