Ce am învățat cât am lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră

O consecință neașteptată a „anglofoniei” mele dobândite, oare este anglofonie un cuvânt în dex?, este că înțeleg acum versurile cântecelor adolescenței mele.

Astăzi, de exemplu, am alergat ora de gym pe cântecele lui Alice Cooper și când am ajuns la “House on fire”, dintr-o dată, în loc de “House on fire, nanana tralala nanana, House on fire”, așa cum știam cântecul de pe vremuri, au fost cuvinte care se legau în versurile unui cântec de dragoste cu o tentă erotică puternică.

Nu doar că l-am ascultat repetat în timp ce am alergat, dar l-am și strigat în mașină în drum spre casă, chiar dacă am avut un pic de emoție când am condus cu 40 de mile într-o zonă cu restricție de 35, unde poliția are obiceiul să stea la pândă.

Și așa, am descoperit versurile cântecelor mele favorite, și între Sex Pistols, “Anarchy in the UK”, “God save the queen”, The Ramones, Kim Wilde, chiar un pic de Olivia Newton John și Electric Light Orchestra, am ajuns să-mi reduc timpul cu două minute la patru mile alergate, ba chiar două minute jumătate în zilele bune.

Și am înțeles că versurile lui “Moonlight shadow”, a lui Mike Oldfield, sunt așa de tragice și de triste, iar noi dansăm pe ele la disco…

Citește și: România needucată, o vulnerabilitate națională

La fel și cu cântecele religioase ale lui Phil Collins, cântece la care noi le-am zis blues – hahaha, blues, oare pentru că era lumină albastră la stroboscop?

Nu odată m-am întrebat cum ar fi fost oare dacă m-aș fi născut și aș fi crescut în SUA?

Îmi văd băieții, și am retrăit împreună cu ei grădinița, școala primară și gimnaziul, și retrăiesc acum ultimul an de liceul și universitatea.

Totul este pentru ei altfel decât a fost pentru mine. La vârsta când ei au mers în excursii cu clasa prin Spania și Insulele Galapagos, eu am avut oportunitatea ca împreună cu unii dintre colegii mei de liceu, adică cei care nu s-au scutit medical, să săpăm la Canalul Dunăre Marea-Neagră.

Și deși am trecut prin tot felul de experiențe școlare și am avut bafta câtorva profesori pricepuți, și am participat la olimpiade naționale și destule alte concursuri, și multe altele din categoria asta, totuși, cele trei luni de Canal rămân cea mai interesantă și unică perioadă a adolescenței mele.

Ceva ce băieții mei nu au trăit. Și deși au fost atunci luni deprimante și dureroase, care parcă nu se terminau, mi-au dat ceva bun și util în viață. Ceva ce am ajuns să apreciez.

Mai precis, am învățat în cele trei luni de la Canal să mă mulțumesc cu puțin, să nu mă aștept la mare lucru de la ceea ce este în jurul meu, că orice experiență nasoală trece, ba chiar că există lucruri plăcute acolo unde mă aștept mai puțin.

Sunt trei lucruri care mi-au prins foarte bine în viață, m-au ajutat mai ales când am decis să-mi resetez viață venind în SUA.

Viața de brigadier la Canal a fost extrem de austeră. Șocantă pentru un adolescent de șaisprezece ani, crescut în siguranța și comfortul relativ al familiei sale.

Am umblat îmbrăcați în salopete de muncă de dimineață până seara, deseori nevoiți să purtăm o cască de miner pe cap. Nu este clar care a fost rostul căștii, că deasupra noastră era doar cerul albastru, însă am priceput atunci că nu totul pe lumea asta are o explicație care să aibă vreun sens. Că absurdul există.

Mâncarea a fost constant proastă, chiar și pentru standardele perioadei de foamete a anilor optzeci. Slănina fiartă într-un potpuri de vegetale a fost optimul bunătăților culinare care ne-au fost oferite la cantina taberei, asta când am putut mânca la masă și nu pe jos, în praful de pe câmp.

Condițiile sanitare au fost dureros de precare. Interesant, nu reușesc nici acum, în timp ce scriu, să-mi amintesc unde am făcut duș cu apă caldă, căci baraca noastră din satul Cumpăna, în județul Constanța, nu a avut decât o spălătoarie cu apa rece, cu chiuvete mari din metal ruginit.

Cu siguranță nu am făcut duș zilnic după orele de dat cu hârlețul prin Canal. Tot atunci am învățat că șobolanii pot alerga vertical, cu capul în jos, când am văzut unul gonind pe o țeavă din baraca noastră, de la tavan la pământ.

Dar am supraviețuit sănătos sărăciei și frigului, că luna noiembrie poate fi foarte rece în Dobrogea, mai ales când bate vântul.

Viața a fost mizerabilă și bineînțeles nu ne-a plăcut niciunuia din cei care am fost acolo. L-am înjurat repetat (în gândul nostru) pe Ceaușescu și pe toți cei cărora le venise ideea tâmpită să ne trimită acolo, în loc să fim la școală, studiind ce aveam de studiat.

Am bombănit într-una pe colegii noștrii care se scutiseră medical și care nu aveau de-a face cu porcăriile pe care noi trebuia să le îndurăm. Am blestemat naivitatea mea stupidă de a nu fi încercat să mă scutesc medical, așa cum o făcuseră majoritatea.

Am învățat atunci noțiunile de AMR și liberare (nu eliberare), adică Au Mai Rămas pe postul de numărătoare a zilelor rămase până când ne vom putea întoarce acasă, respectiv liberarea noastră, precum deținuții, de la viața nemernică în care fuseserăm forțați, fără voia noastră.

Și în această situație mizerabilă, ba chiar disperată, prin care trebuia să mă târăsc secundă cu secundă, într-o bună zi, la AMR 44, țin minte cu precizie după patruzeci de ani, s-a întâmplat un lucru neașteptat.

Dorul și nerăbdarea stringentă ca totul să se termine cât mai repede, mâncărimea de a mă întoarce acasă la ai mei, au fost înlocuite într-o clipită de o liniște sufletească plăcută, ce a venit, cred, din certitudinea că orice rău are un final.

Că trebuie doar să observ, să mă las dus de ce se întâmplă în jurul meu, că trebuie doar să respir, nimic altceva – și totul va trece și mă voi urca în trenul care mă vă duce la Hunedoara, la ai mei.

Că cea mai bună strategie de supraviețuire, uneori, este să fac pluta și să curg lin împreună cu fiecare secundă de timp. Că nu trebuie să mă zbat.

După mulți ani, am revăzut acea trăire unică redată așa de bine de Tom Hanks în filmul „Naufragiatul”, când spune: “I had to keep breathing. (…) I kept breathing. … Because now I know what I have to do now. I have to keep breathing. Because tomorrow the sun will rise. Who knows what the tide could bring?”

Este revelația pe care mi-a dat-o atunci acea liniște sufletească de care spun: respiratul, soarele care răsare de fiecare dată, timpul care trece fără să se oprească și certitudinea că lucruri bune se vor întâmpla neapărat, căci este matematic imposibil ca totul să fie doar rău. Statistica obligă ca lucrurile bune să se întâmple, trebuie doar să respir.

Ne place să credem că ne putem controla soarta în viață. Ah, este o idee așa de repetată, mai ales în America. Ce ar fi America fără această himeră?

Și totuși, este deseori așa o nerozie. În realitate, nu putem decide unde și când ne naștem, deși parcursul nostru prin viață depinde așa de mult de loc și timp.

Sigur, ar fi fost cool să am toate hainele fistichii ale băieților mei, să mănânc tot felul de plăceri culinare, să fac balet și să cant la pian, precum o fac ei, să conduc mașini nemțești la șaptesprezece ani, să călătoresc pe te miri unde prin lume cu pașaportul celei mai puternice țări în buzunar. Să înțeleg versurile cântecelor mele favorite.

Și totuși, cumva într-un mod bizar, aproape masochist, simt că nu vreau să renunț la experiența mizerabilă pe care am avut-o în lunile de Canal. Cred că mi-a dat un dram de încredere în mine și în viață.

Am învățat că oricât de rea este o situație, nasolul va fi terminat de lucruri bune. Respirând. Am învățat că pot fi fericit și cu puțin, dacă apreciez ceea ce am și suspin mai puțin după ceea ce nu am.

Am și acum în minte imaginea minunată a șesului dobrogean, a câmpului unde culegeam soia, a orizontului unde pământul termina cerul și mă făcea întotdeauna să visez la cât de norocoși suntem, totuși, că existăm. Că suntem în infinitatea cosmosului.

Cred că acele vremuri au făcut ca noi, adolescenții anilor optzeci, să fim mai încrezători decât tinerii pe care-i vadă acum, aici. Dincolo de imagine, de sclipici, există o spaimă cumplită de eșec și de greu.

Ar fi fals să spun că nouă nu ne-a pasat de ele, în fond cine ar fi vrut să-și pice examenele de treaptă sau de admitere, dar odată trecuți prin Canal și mai ales prin certitudinea că greul trece, răul și adversitatea și-au pierdut ceva din mit și din dinți.

Citește și: Ciolacu la Washington: primul lider politic care atacă puterea lui Iohannis

Popular i se zice „călire”, psihologii probabil au o explicație pentru ameliorarea anxietății de anticipare atunci când treci prin situațiile de care ți-e teamă.

Și așa cred că noi am avut neșansa unor ani mizerabili, dar totuși bafta de a învață din ei să apreciem puținul, să nu ne așteptăm la prea mult, și să continuăm și când suntem în situații grele. Am învățat să fim rezilienți. Cumva, încă nu sunt convins că băieții mei au învățat reziliență.

Așa că deși mi-ar fi plăcut fantastic să merg la concertele lui Bruce Springsteen și Nena, sunt recunoscător pentru ce am avut, Pheonix, Compact, și Celelalte cuvinte.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!