Ce se mai poate vedea prin București. În timp ce stagiunile se apropie de final, voi trece în revistă câteva premiere, deși nu le-am vizionat chiar la premieră.
Două au în comun protagonista. Raluca Aprodu (citiți și aici) este, cel mai probabil, liderul generației sale.
După ce industria a trecut dincolo de frumusețea ei, ținând contact permanent cu scândura, prin roluri episodice, secundare sau principale, în timp rezultatul este acesta.
Iar în contextul unei inflații de actori și producții, ca cea din zilele noastre, să ții un standard, să eviți facilul, tentația popularității ieftine, este ceva. Nici nu știu dacă a luat vreun premiu de-ăla de la Uniter. Dar dacă n-a luat, din punctul meu de vedere, e mai bine. Le consider mai mult o descalificare.
Interesant este, făcând abstracție de originea nordică a scriitorilor, că personajele pe care le interpretează sunt structurate psiho-social asemănător.
Metropolis- „Iulia. Atunci când viața te lasă să alegi”, rescriere după „Domnișoara Iulia” de A. Strindberg – dramatizare Raluca Cârciumaru
3 din 5 stele
Este o dramă despre putere, privilegii și ambiție. A fost scrisă în sec. al XIX-lea, dar dacă nu ți s-ar preciza, n-ai ști, chiar și în forma originală ai crede că este dramaturgie contemporană.
Problematica este ultra-actuală. Reformularea limbajului, uneori inutil, actualizarea acțiunii, respectiv, reducția unor scene, sunt pârghiile unei montări moderne, de la scenografie la costume și coloana sonoră minimalistă rulată în buclă.
Personajele sunt aceleași și sunt jucate de două actrițe foarte bune și un sexy boy. Deși, genetic, Daniel Nuță are datele personajului Jean, seducătorul de serviciu, implicarea și chimia cu cele două actrițe are de suferit.
Nu este mai puțin adevărat că este o complexitate sporită atașată, dar băiatul nostru preferă mai mult ceea ce îl ajută și îl definește pe el și, probabil, el, sau regizoarea, a crezut că ok.
Alina Rotaru este Cristina, fata în casă. Rafinamentul său se simte, iar personajul se dezvoltă veridic sub ochii tăi.
Dar cel mai supus judecății avea să fie rolul Iuliei. Bitch sau Depresivă, Iron sau Porcelain Doll?
Sau toate la un loc. Pe durata spectacolului, Aprodu adaugă câte o bucățică, lipește câte un „ciob” pe pânza care până la final dezvăluie portretul Iuliei, de parcă am fi asistat la un atelier de pictură și nu la o piesă de teatru.
Foarte multă finețe și subtilitate. La așa o interpretare nici nu mai era nevoie de un up to date al textului original. Undeva, cândva, Raluca Aprodu pare că a beneficiat de o relație specială cu zbuciumatele eroine ale autorilor nordici.
Pentru regizoarea Mara Oprea am înțeles că această montare este o lucrare de absolvire, licență, ceva. Contează mai puțin.
E evident că ideea a fost de arăta relevanța textului în zilele noastre. Dar păstrând elemente scenice care să țină de original. Natură, stil minimalist nordic, modernitate, inclusiv sound-ul coloanei sonore (Luca Rusu). Poate ușor exagerat pentru a fi sigură de mesaj. Poate că la capitolele ritm și tensiune mai este de lucrat.
Informații și bilete aici.
Citește și: Avalanșă de musicaluri în București
TNB – „Hedda Gabler” de Henrik Ibsen (tr. Ozana Oancea)
3 ½ din 5 stele
Montarea dirijată de Thomas Ostermeier & team cred că s-a vrut trofeul stagiunii. Nu e.
Textul nu este așa cum îl știm, Sidonia Drăgușan și Maria-Alice Botez (1966), ci o rescriere pe care a lucrat regizorul. Poate că trebuia precizat. Este deja normă această abordare. Dar implică o discuție separată.
Producția are aproape 20 de ani. Dar conceptul este viu. O estetică elegantă și rece cu contraste de aparență, „transparența” pe care o sugerează glasvandul terasei, oglinda de deasupra decorului ca medium introspectiv, dar care, în fapt, transformă spectatorul în voyeurist. Inteligent.
Vedem exact un portret al burgheziei numai uitându-ne la decor. Rece, superficială, roasă de aparențe.
Cei trei bărbați din viața Heddei sunt: proaspătul ei soț, Jorgen Tesman, profesor cercetător de istorie, interpretat de Richard Bovnoczki, un imatur sentimental, Eilert Lovborg, the macho man, un desfrânat spășit și reconvertit, probabil, un geniu ascuns, jucat de Alexandru Potocean, și asesorul Brack, ridicat de Ostermeier la grad de judecător, ceea ce denaturează esența personajului așa cum l-a gândit Ibsen, tipul mercantil și frustrat, jucat de Marius Manole.
Singurul care mi-a rămas în minte ca reprezentându-și personajul și să mă facă să-l și cred a fost Potocean.
Poate și pentru că în relația cu Hedda a avut chimie mai bună în exprimarea sentimentelor dragoste-ură.
Manole și Bovnoczki au ajutat în construcția personalității Heddei, mai puțin a lor, cu excepția obsesiei profesorului vizavi de posibila pierdere a postului prin reapariția lui Lovborg.
M-am gândit în timpul reprezentației, ce-ar fi dacă s-ar face rotație pe roluri, pentru că, Potocean mi se pare că ar face bine și rolul lui Brack.
În afara protagonistei, cele două roluri feminine, Berte a fost tăiată din peisaj, sunt interpretate de Ana Ciontea, domnișoara Juliane Tesman, mătușa, care intră bine în pielea femeii simple și mămoase atente la convențiile sociale, și Crina Semciuc, Doamna Elvstedt, rămasă visătoarea grupului în căutarea speranțelor (bărbați) pierdute.
Evident, nicio Hedda fără Hedda. Hedda este de obicei prezentată într-una din ipostazele: femeie copil râzgâiat, respectiv, femeia misterioasă suverană. Nimic greșit. Ostermeier a ales prima impersonare și cred că, raportat la zilele noastre, are mai multă logică.
Dintre actrițele care au jucat rolul, probabil, cea mai puternică a rămas interpretarea Ginei Patrichi, fiind vorba și de o montare a Cătălinei Buzoianu cea care, se știa, era făcea orice rol unic.
Raluca Aprodu are asemănări fizionomice cu Gina Patrichi, cred că așa mi-am și adus aminte, însă, nu același stil. Oricum, abordările au fost diferite.
Aprodu a trebuit să intre în pielea răsfățatei care dă din picior, își exercită puterea prin răutăcisme (mătușa), trece la un comportament irațional, plin de frustrare, în același timp, o bună negociatoare a farmecelor sale feminine în obținerea dominației.
Nevoia sa de a controla și manipula îi semnează și condamnarea la moarte. O viață searbădă, fără pasiune, fără empatie, un fel de monstru.
Un registru pe care l-a găsit, o interpretare impresionantă, memorabilă ca tipar uman. Este și cea care imprimă ritm spectacolului, cumva, îl trage după ea.
Informații și bilete aici.
Metropolis – „Cine l-a ucis pe tata”, dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim de Édouard Louis
3 din 5 stele
Așa cum se spune și în prezentare, romanul lui Édouard Louis este autobiografic. Louis nu face niciun secret din poziționarea sa stângistă, alături de apartenența la comunitatea LGBTQ+, și, conform dogmei stângii, propria suferință, neajunsurile etc, sînt vina altuia.
De la părinți, la frați, surori etc, până la sisteme sociale, guvernanții zilei și tot așa. Un never ending story. Pentru mine e genul de abordare otova care, pe moment, hrănește obsesii, frustrări, mai ales în rândul tinerilor, pentru că ei nu au răspunsurile.
Până la urmă, în Franța, inclusiv, protestele violente ale vestelor galbene, sugerate și în spectacol, a fost apanajul tinerilor.
De acest sindrom comunistoid am fost șocată chiar din anii ’90 când am început să bat cu piciorul locurile la care altădată doar visasem sau în cel mai fericit caz citisem. Poate pentru generația mea, totul sună altfel, probabil că, cu cât sînt mai tineri, toți vor mai mult, gratis, mai fără să muncească etc.
Altfel, toți tinerii din lume trec prin perioadele lor de contradicție, de anarhie, de nerecunoaștere a ceea ce îi înconjoară, sistem, familie (cine n-a fugit măcar odată de-acasă?)…
Doar cei care nu cunosc istoria, recentă, nu vorbim de istoria mare, cred că descoperă roata de fiecare dată.
Pentru Louis, cruciada cu lumea exterioară e declanșată și de războiul interior pornit din faptul că este gay. Discriminat. Da, știm cu toții.
Sunt în primul rând părinții care nu sînt capabili să accepte așa ceva, iar societatea, ok, s-a schimbat, nu mai sînt condamnați la moarte, dar nici nu-i îmbrățișează nimeni. Literatura, cinematografia, teatrul, artele vizuale… adună pe zi ce trece nenumărate exemple.
Eroul nostru își amplifică frustrarea și că nu are bani de medicamente pentru tatăl său care a suferit un accident de muncă, pentru că, niște guvernanți au scos medicamente din lista de compensate.
După care i-a fost redus gradul de invaliditate și a trebuit să muncească gunoier și, vezi Doamne, munca de gunoier nu e pentru tatăl său.
Ceea ce mi se pare o dovadă de mare ignoranță și lipsă de respect față de munca fizică, să invalidezi un tip de job. Dar de sunat sună bine, e de trendy. Sigur, el este etichetat ca vocea celor fără voce. Subțire rău în ziua de astăzi. Și mai ales venit din Franța.
Ar forța penibilul, chiar și pentru cei care au citit doar titlurile obligatorii de la școală. Dar e ceea ce se numește „in fashion”.
Cartea și montările au avut succes. Tocmai din aceste motive. Se adresează instinctelor primare. Foarte lucrativ. Nu stai ca la Shakeaspeare să te scarpini la urechea dreaptă cu mâna stângă.
Shake, baby, shake! Totuși, în Londra, o montare de excepție semnată de nimeni altul decât de Ivo van Hove, la Young Vic, a avut unul dintre cele mai scurte sezoane față de orice fel de altă montare.
Am mai răsuflat ușurată. We are not alone! Cel puțin pentru noi, cei cu tinerețea furată de comuniști.
Montarea lui Andrei Măjeri este de un dinamism grozav. În deplină concordanță cu energiile descătușate ale copilăriei și hormonii adolescenței. Cred că dacă nu se punea în scenă în sala mică, într-o sală mare, am fi plecat cu febră musculară la gât.
Desfășurarea acțiunii este compusă dintr-un puzzle de momente-amintiri, copilărie, adolescență. Rolurile sînt compozite. Dans, muzică (multigen, uneori, insuportabil de ascultat, dar, na, e ca acasă, sub duș, crezi că nu te aude nimeni, doar că uitaseră microfoanele deschise), gimnastică, multirol, plurilingvism (se poartă), momente de cor antic, DJing.
Un tur de forță în dreptul fiecărui actor. Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu. N-ai cum să nu fi uimit.
Dar, sincer, obositor. Dată fiind intimitatea sălii, parcă îți treceau prin cap. Mai intervenea din când în când și amplificarea. Însă, Măjeri știe. Combinația aceasta atleticisto-muzicală prinde la publicul tânăr. Și face și sold-out. E stilul blockbusterele din cinema. Sigur, opt-zece reprezentații fac cât sala mare de la TNB.
O scenografie puternică, mediind forța cu aspiraționalul. Costumele aduc pe scenă inclusiv simbolistica LGBTQ+. Coregrafia e acolo. Ceva flashmob, ceva contemporan, ceva atletic. Impresionant doar cantitativ. Textul pus în diverse chei de limbaj funcție de vârste.
Așa cum este declarată și misiunea teatrului, pe formă, este un spectacol pentru tineri. Pe fond…..Stau și mă întreb care a fost motivația alegerii sale?
Sigur, nu că ar fi bun, că nu e. Tematica? Sînt tone de literatură de calitate care așteaptă să fie dramatizate.
Informații și bilete aici.
Citește și: Bulandra: „Vânătoarea”, cât de repede poți ajunge din vânător vânat
Ce se mai poate vedea prin București. Bulandra – „Oedip” de Robert Icke după Sofocle (tr. Irina Velcescu)
3 ½ din 5 stele
Robert Icke e unul dintre cei mai în vogă dramaturgi-regizori, cunoscut în toată lumea pentru reinterpretările tragediilor grecești și shakespeariene.
Cu acest gen de întreprindere s-a început, demult, din necesitate, iar în zilele noastre cred că a devenit un job de sine stătător. Că nu numai Icke trăiește din asta. El doar a înțeles mai bine conceptul. Aș spune că l-a inovat.
La Bulandra, nu știu dacă alegerea lui Andrei Șerban e legată de anul electoral, dar în text exact despre asta e vorba, acțiunea fiind plasată în ajun de alegeri.
Tragedia lui Sofocle este, cumva, un pretext. Oedip este un politician modern care aruncă cu promisiuni electorale, dreapta-stânga, și, printre altele, o anchetă cu privire la moartea suspectă a lui Laius. Începutul sfârșitului. Pentru că, de aici se știe.
Oedip este ucigașul tatălui său, nu știa că el e fiul, iar soția sa Iocasta este, de fapt, mama sa. Uneori, tenacitatea distruge. Sigur, întrebările rămân pentru noi. Oedip este un tip onest, decent, crede în transparență și disponibilitatea de a colabora, ce facem?
Preferăm să ignorăm adevărul incomod al trecutului său, cu sau fără vină? Pe măsură ce acel adevăr se conturează, iar pasul înapoi pare că se împiedică de spiritul Iocastei, în care simțim disperarea speranței și a ambiției zădărnicite de soartă, acele circumstanțe pe care nu le-ai controlat niciodată.
Montarea de la Bulandra are o dinamică cinematografică. Asistăm la campania de alegeri, intrăm în back stage-ul evenimentului.
Pe tot parcursul sunt utilizate filmări, proiecții. Iar deasupra scenei, tronează un ceas digital pe care se derulează numărătoarea inversă, care poate fi pentru orice.
Decorurile sunt subtile, ele trebuind, pe rând să sugereze, sediu de campanie, încăperi. Să păstreze și eleganța și să se potrivească cromatic cu scopul scenelor. Și cu ajutorul proiecțiilor și luminilor se reușește. Scena mesei este preferata mea.
Există și exagerări, nu prea pe gustul meu. De ex. Afișele electorale sunt Obamisch style. E adevărat, sînt cele mai recogniscibile și pop art din ultimul timp. Conexiuni mentale. Iar vizualul e cel mai bun vehicul. În plus, chiar Icke în montarea sa a folosit simbolistica asta.
Una din problemele regizorului este să facă din text ceva respirabil. Densitate mare pentru una din piesele vânate peste tot. La Londra, vor fi două teatre care pun acest „Oedip” în scenă.
În toamnă, cu Mark Strong în rolul principal și la începutul lui 2025, un alt teatru, cu Rami Malek și Indira Varma.
De fapt, ce voiam să spun. Pentru astfel de mari texte îți trebuie și mari actori. Vlad Zamfirescu, Oedip, nu m-a convins. Nici pe de parte.
Nici, Andi Vasluianu în rolul lui Creon. Primul prea afectat, parcă ar fi știut din start ce i se întâmplă. N-are nicio variație, nicio nuanță. Doar o voce care urcă, coboară, spasmodic. Vasluianu cred că a vrut să suprapună rigiditatea personajului cu a interpretării.
Este Cerasela Iosifescu care vine să dreagă busuiocul. Registre clare: iubire, disperare, dragoste maternală, soție înflăcărată complexă și pasionată. Aproape că piesa putea să se numească Iocasta.
Și Manuela Ciucur în rolul lui Merope, chiar dacă mic, pentru ea a fost suficient cât să îl planteze în memorie.
Aș mai puncta din roluri secundare, dar fiind distribuții multiple, nu știu cum se numesc cei care au jucat. E vorba de Antigona, Eteocle și Polinike. Puțin și bun.
Din păcate, nu există miscibilitate între personajele principale și e greu, mie mi-a fost imposibil, să mă prindă total.
Informații și bilete aici.
Foto: personal
