Cu ocazia Sărbătorilor de Paște, a apărut o controversă pe scena publică și anume ca Paștele ortodox și cel catolic să fie sărbătorite la aceeași dată, cum s–a întîmplat în unii ani.
Nu intrăm în argumente de ordin teologic cu privire la fezabilitatea unei astfel de propuneri sau cu privirea la superioritatea ortodoxismului față de catolicism sau invers. Ar fi totuși utilă împrospătarea memoriei cu unele aspecte de ordin istoric.
Oarecum unic pentru noi este faptul că suntem singurul popor latin ortodox. Acest lucru se datorează mai mult influenței bulgare decât celei bizantine. Bulgarii creștinați sub țarul Boris Mihail erau din punct de vedere religios sub influența Bizanțului.
Influența slavo–bulgară, înlocuită ulterior de cea greacă, se reliefează mai ales în ceea ce privește organizarea bisericii.
După 1018, când statul bulgar este desființat de către împăratul bizantin Vasile al II-lea, mulți bulgari, înclusiv preoți și călugări, s–au refugiat la nordul Dunării. Acestora li se datorează mai ales impunerea slavonei ca limbă de cult și a alfabetului chirilic.
Această realitate asupra căreia s–a cam păstrat tăcerea este enunțată de istorici renumiți. Dimitrie Onciul arată că „Prin bulgari… am fost despărţiţi de Biserica romană, de la dânşii am primit limba slavonă în Biserică şi stat…
Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei.” Afirmația lui este confirmată de Ştefan Meteş, conform căruia „În Biserica noastră, supusă Scaunului patriarhal din Roma, a dominat până către sfârşitul veacului al IX-lea limba latină. Preoţii noştri din acea vreme îndepărtată se sfinţeau de episcopi latini din dreapta Dunării.
Aceasta era o tradiţie de mai multe veacuri. Introducerea ritului slav, deci, începe a prinde rădăcini în Biserica românească în veacul al X-lea, cucerind-o cu totul în cel următor, întărindu-se pentru a putea stăpâni mai multe veacuri.”
Conform lui Vasile Pârvan „romanismul şi creştinismul nostru s-au putut astfel dezvolta, cauza că noi am putut trăi până în veacul al VIII-lea în continuitatea trupească şi sufletească cu patria mamă italo-ilirică, când au fost lăsaţi în vălmăşagul slavo-turanic.”
Ulterior, după înființarea statelor românești la Sud și Est de Carpați, comportarea ungurilor faţă de românii din Transilvania, precum și tendințele expansioniste ale regatelor polon și maghiar i–au convins pe domnitorii români să opteze pentru ortodoxia bizantină.
Situația a fost complicată de Marea Schismă dintre ortodocși și catolici, cauzată de trei mari factori, adică cezaro-papismul, ambiţia patriarhilor din Constantinopol de a–i egala în putere pe papi, precum și ura dintre greci şi latini.
Iar dacă ne uităm mai adânc, vedem că Biserica a fost mult mai obedientă față de puterea politică în țările ortodoxe. Faptul că în țările catolice capii bisericii se supuneau Papei a creat o pavăză împotriva abuzurilor puterii regilor.
Cucerirea Constantinopolelui (Bizanţului) de către otomani, în 1453, a dus din nefericire la dezbinarea lumii creștine, nu la unirea ei. Patriarhul Constantinopolelui, era susținut de turci să fie conducătorul creştinilor din imperiul otoman.
Astfel a devenit un fel de pontif al Orientului, dar fără puterea celui de la Roma. Sultanilor le convenea această stare de lucruri, deoarece diminua forţa combativă a Europei creştine. Mentalitatea asiatică a sultanilor a fost și este copiată de toți liderii ruși sau sovietici.
La pragul dintre secolele 17 și 18, crearea în Transilvania a Bisericii Greco–Catolice a încercat să corecteze oarecum această stare de lucruri. Se repeta practic ce s–a întâmplat la sfârșitul secolului al XVI-lea în Ucraina. Au fost două mari idei care au stat la baza acestei decizii, originea latină a poporului român și dependenţa religioasă de Roma.
Cele mai important efecte au fost relația cu Occidentul şi avântul cultural. Bineînțeles că nu putem nega nici unele interese, mai mult sau mai puțin meschine, și nici relațiile unori tensionate cu autoritățile imperiale.
Începând cu 1948, atât Biserica Greco–Catolică, cât și cea Romano–Catolică au fost persecutate de regimul comunist mai mult decât Biserica Ortodoxă. Nu putem nega suferințele credincioșilor și preoților ortodocși. Dar înalta ierarhie a colaborat din plin.
Biserica Romano-Catolică a fost tolerată, iar cea Greco–Catolică desființată până în 1989. În 1948 au avut loc denunţarea Concordatului cu Vaticanul (Decretul 151, din 19 iulie), interzicerea învãţãmântului confesional, desfiinţarea şi confiscarea şcolilor catolice (Decretele 175 şi 176, din 3 august), noua lege a cultelor (Decretul 177, din 4 august, impunând modificarea statutelor tuturor cultelor şi depunerea jurãmântului de credinţã faţã de autoritãţile comuniste), lucru refuzat permanent de întreaga ierarhie catolicã, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice (Unite cu Roma) şi trecerea forţatã la ortodoxie a credincioşilor şi a întregului patrimoniu (decretul 358, din 1 decembrie).
Această din urmă măsură a fost și rămâne o pată pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române.
Biserica Catolicã a reprezentat atât la noi, cât și în celelalte state foste comuniste europene, unul din principalii oponenți ai regimurilor totalitare, la fel ca și în Germania nazistă. Din punct de vedere demografic, la noi catolicii sunt o minoritate.
În alte state foste comuniste, cum ar fi Ungaria, Polonia, și fosta Cehoslovacie, o mare parte sau chiar majoritatea populației este catolică. Tot în aceste state, mentalitatea colectivã a fost mai puţin afectatã de ideologia comunistă și chiar regimurile comuniste au fost mai liberale.
Două din fostele republici iugoslave, Croația și Slovenia, în prezent membre UE, sunt predominant catolice.
Uniunea Europeană are în interiorul ei numai trei țări ortodoxe, România, Bulgaria și Grecia. Din fericire, toate trei folosesc același rit și calendar religios. Celelalte state ortodoxe adoptă modelul rusesc. Aceste diferențe, mai ales de idei, s–au văzut la întâlnirea din Creta, din 2016.
Datorită autocefaliei bisericilor naționale ortodoxe și a puterii mai mult formale a Patriarhului de la Constantinopol, lumii ortodoxe îi lipsește unitatea de acțiune a lumii catolice. Este ceva similar diferenței între SUA și UE. O voce alături de 27 de voci care de multe ori cântă melodii diferite.
România, în acest context, are o situație destul de specială. Suntem singurul popor latin ortodox și avem ambele religii prezente pe teritoriul nostru. Probabil acesta este și motivul pentru care după 1989 am primit vizita a doi papi, o situație destul de rară.
În Constituția din 1923 se scria că biserca ortodoxă și cea greco–catolică sunt biserici naționale. Astfel se recunoștea rolul lor în desăvîrșirea unității naționale. Această egalitate de tratament a fost eliminată de guvernul totalitar instaurat în 1948, cu complicitatea înalților ierarhi ortodocși.
Aceștia au făcut pactul cu diavolul, preluând cu forța averea și credincioșii unei biserici surori.
Nu degeaba în aceeași perioadă se insista și pe faptul că din punct de vedere istoric, românii nu sunt latini, ci slavi.
Nu a fost deloc o coincidență, Biserica greco-catolică fiind prima care a insistat pe această idee încă de la crearea ei. Tot atunci unii ierarhi ortodocși susțineau că slavii ne–au salvat și religios.
Chiar și în prezent, cu toate deciziile instanțelor judecătorești, retrocedarea patrimoniului celor două biserici catolice, romano-catolică și greco–catolică, merge foarte greu.
Aspectele istorice ale acestor rivalități inter–religioase nu ne erau cunoscute înainte de 1989. Acum le cunoaștem, dar învățăm greu din ele. Faptele sunt consumate, nu putem da timpul înapoi.
În ultimii ani, Biserica Ortodoxă Română a făcut pași importanți spre reconcilierea cu celelalte biserici creștine de la noi și spre dialogul inter–religios. Actualul patriarh este un bun administrator și un bun comunicator.
Ideea sărbătoririi comune a Paștelui de către catolici și ortodocși a atras multe comentarii pozitive din partea reprezentanților bisericii majoritare. Au fost numai câteva voci potrivnice mai vehemente, oițe rătăcite, sau berbecii păstoriți de Vladimir Putin.
Să sperăm că această inițiativă a unui Paște comun va fi urmată de altele asemănătoare, mai ales în actualul context al confruntării între democrație și dictatură.
- „Cine a avut epoleţi în iad, în rai poartă galoane.” – Stanislaw Jerzy Lec
- „Mintea este atotputernică, şi poate schimba Raiul în Iad şi Iadul în Rai.” – John Milton
- „Linguşelile la adresa lui Dumnezeu se numesc rugăciuni.” – Elias Canetti
- „Filozoful se gândeşte la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenţă, altul la persoană.” – Emil Cioran
- „Filosofia caută adevărul, teologia îl găseşte, religia îl posedă.” – Giovanni Pico della Mirandola
