Provin dintr-o familie destul de modestă din punct de vedere financiar, care a crescut, cum a putut mai bine, 5 copii. Eu sunt cel mai mic.
În toată copilăria și adolescenta mea, a trebuit să fac față etichetelor de “sărac”, de “țigan”.
De copil al unor “părinți au putină carte, sau deloc”, etichete care, de cele mai multe ori, au căpătat amploare în timpul școlii. Foarte multe cadre didactice pe care le-am avut nu au putut să treacă peste culoarea pielii mele și peste starea de relativă pauperitate a familiei din care proveneam, și m-au considerat, apriori, “inferior”: am fost pus în clasă separată, cu copii din categoria mea socială, și am fost învățat să nu am așteptări mari, pentru că “țiganul nu e om nici în ziua de Paște”.
Dacă nu ar fi fost mama mea, neștiutoare de carte însă dornică ca ai ei copii să devină “oameni mari”, aș fi renunțat și aș fi întărit stereotipiile care există despre cei ca mine. Foarte mulți profesori au ales să-mi dea șuturi în suflet, încercând să mă facă să-mi fie rușine pentru ceea ce nu am ales să fiu: eu nu alesesem să mă nasc în familia în care am avut bucuria să fiu, însă faptul ca eram un copil rom sărac și de etnie romă, era, pentru ei, un motiv suficient pentru a nu fi considerat egalul celorlalți. Din momentul în care am avut și o operație complicată la ochiul stâng, operație care a condus către o acuitate vizuală mult slăbită, a mai apărut o etichetă, și anume cea de handicapat. Și de atunci, totul a devenit și mai complicat.
Am avut însă și câțiva, chiar câțiva, profesori care au văzut și altceva decât culoarea pielii mele, alegând să vadă curiozitatea și dorința de a cunoaște și evolua. Ei, ca simpli oameni, fără a fi încurajați de sistem, ba chiar din contră, au început să mă încurajeze, să-mi dea încredere în mine și să lucreze cu mine suplimentar. Nu am știut de ce au făcut-o decât atunci când un alt cadru didactic, pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale într-un moment în care vroiam, pentru a nu știu câta oară, să renunț la studii, mi-a explicat că vede în mine “ceea ce contează”. Acelor Profesori (cu P) le datorez devenirea mea.
Din păcate, de mult prea multe ori, sistemul educational românesc nu vede potențialul care există în fiecare copil și nu-și adaptează intervenția astfel încât fiecare copil să poate avea șansa să scoată la lumină cea mai bună versiunea a sa.
Performanța sistemul educational românesc nu poate fi evaluat prin cei 2% dintre elevi care sunt olimpici, pentru că mulți dintre aceștia reușesc să ajungă la nivelul la care sunt și datorită investițiilor majore pe care familiile lor le fac (pregătire suplimentară, acompaniere socio-emoțională, etc). Din punctul meu de vedere, performanța sistemului educațional românesc poate fi, mai degrabă, evaluate atunci când realizăm că:
- Aproape 400.000 de copii nu merg la școală (cam două generații);
- Doar patru din cinci copii termină clasa a VIII-a și doar șapte din zece finalizează liceul sau școala profesională;
- Unul din patru copii romi învață în clase segregate;
- Mulți copii cu dizabilități nu merg la școală – șansele lor de a finaliza învățământul obligatoriu sunt mai mici decât ale colegilor lor;
- Patru din zece elevi cu vârsta de 15 ani au dificultăți în a înțelege textele pe care le citesc;
- Unul din cinci adolescenți și tineri nu merge la școală, nu urmează o formare profesională sau alte tipuri de formare și, prin urmare, nu își poate găsi un loc de muncă;
- Copiii cei mai expuși riscului de abandon școlar provin din medii rurale, din familii sărace, din comunități de romi sau au o dizabilitate.
- Rata abandonului școlar este de trei ori mai mare în zonele rurale decât în cele urbane.
- Copiii romi au o probabilitate de șase ori mai mică decât alți copii să finalizeze învățământul secundar.
- 35,8% dintre copiii din România se aflau în risc de sărăcie și excluziune socială în 2019, cel mai mare procent din UE.
- România are cea mai mare rată a mamelor adolescente din UE, aspect care contribuie la rata mare de abandon în rândul fetelor
Pentru toți copiii pe care i-am menționat mai devreme în aceste statistici reci, este nevoie să avem un alt sistem educațional: unul centrat, cu adevărat pe copil, unul în care să mai nu conteze, din punct de vedere calitativ, atât de mult că mergi la o școală din Primăverii sau din știu eu ce sat. Dezvoltarea copiilor din medii dezavantajate nu mai trebuie să mai depindă, în atât de mare măsură, de omenia de care un profesor da dovadă, ci trebuie să fie susținută de un sistem în care profesorul, și școala, este format să-și înțeleagă rolul de creator de cetățeni activi, ancorați în valorile secolului XXI.
Pandemia a reuși să ne arate, în mai mare măsură decât am fost obișnuiți, slăbiciunile sistemului educațional. Nevoia de a investi altfel decât am făcut-o până acum în educația timpurie, formarea cadrelor didactice, digitalizare, incluziune și echitate a devenit stringentă. Pentru că toți ai noștri, indiferent de mediul de rezidență, etnie, statut social, religie sau stare de sănătate, sunt parte a ceea ce, cu mândrie, numim ROMÂNIA.
