CFR Cluj a fost eliminaă din nu știu ce competiție de către o echipă din Armenia, parcă Erevan. „Umilință”, „rușine”, „lumea a treia”, „bătaie de joc”, „zombie”, etc. etc. au comentat ziarele romanești.
Într-adevăr, rezultatul vine ca o găleată de apă rece pe spatele unuia de vârstă mea, care am crescut în a doua jumătate a anilor optzeci și prima jumătate a anilor nouăzeci, când lucrurile parcă au stat altfel.
Nu [mai] sunt microbist, dar nu pot să nu mă scarpin în cap, intrebându-mă: Cum se explică din punct de vedere economic că o echipă cu un lot de 30 de milioane de euro, Clujul, este învinsă de o echipă cu un lot de cinci milioane, cea de la Erevan? Adică de șase ori mai puțin.
Care este eficiența unui business care înghite de șase ori mai mult ca altul, dar produce la fel de mult? [OK – să nu fiu rău, CFR-ul a pierdut la penalty-uri] Cum poate să existe într-o economie de piață un astfel de business?
Pentru că trăim într-o economie de piață globală, parcă așa zice tralala-ul oficial, de ce nu își vinde patronul celor de la CFR întreaga echipă de 30 de milioane ca să cumpere apoi cu 5 milioane una la fel de bună și să-i mai rămână 25 de milioane rest în buzunar, așa de-o bere? Unde este principiul pieței care eficientizează economia, înlocuind scumpul cu ieftinul? Unde este capitalismul într-o afacere care înghite mult, dar produce puțin?
Citește și: Turism în ariile protejate, planul Consiliului Județean Bihor
Și ce spune cazul CFR-ului despre eficiența economică a unui campionat național, în care „piața” crește costurile fără să livreze mai nimic în schimb? Sau este campionatul de fotbal altceva, care operează după alte reguli decât piața în care prețul este plătit pentru utilitatea și calitatea a ceea ce cumperi?
Este fotbalul un perpetuum mobile care generează bani fară să producă mare lucru?
Adică ceva în care banii iasă din piatra seacă. Dacă da, am vrea să știm și noi cum, căci ar fi [poate] o alternativă la tipăritul de bani, producător de inflație. Lășând la o parte emoționalul subiectiv al rușinii, umilinței și a bătăii de joc, unde este economicul rece și imparțial care aruncă la coș rebuturile ca să facă loc noului performant?
Și ce spune situația asta despre felul în care funcționează competițiile de fotbal europene, echipele și fotbalul european în general? Infuzia de bani prin transferuri și participări la compețiile europene [chiar și dacă doar pe post de figurant] produce o situație la nivel național, în care epsilonul primit de la masa granzilor este suficient pentru a echilibra și tine-n viață țoață ineficiența națională de care spun.
Este un fel de social welfare dat unui fotbal și unui campionat pe o panta descrescătoare a performantei sale, așezat pe baze economice ineficiente și nesustenabil prin activitate proprie.
Nu am timp și nici nervi acum să analizez în detaliu cum își construiesc echipele românești de fotbal bugetele și care sunt sursele lor de bani. Media de spectatori este ridicol de mică: un pic peste 10.000 la meciurile FCSB [unul din cluburile cele mai populare din țară], aproape de 10.000 pentru Rapid [un alt club iubit], 6.000 pentru Craiova… 3.000 de spectatori pentru CFR, 1.800 la Sepsi, 1.700 pentru Dinamo, … și doar în jur de 300 la Voluntari și Clinceni.
Și ca să pun lucrurile puțin în perspectivă, am să spun că echipa studențească de fotbal [american] a universității mele adună în medie aproape cât FCSB-ul, iar cea de baschet cât CFR-ul.
Asta în condițiile în care universitatea mea nu este una renumită în sport, căci echipele mari, ca de exemplu cea de la University of Michigan, au în medie spre 100.000 de spectatori, de zece ori cât FCSB și mai mult că tot campionatul național la un loc.
Ca să nu vorbesc de meciurile echipei profesioniste de fotbal [american] New York Giants, la care lista de așteptare în 2007 pentru abonamentele anuale era de peste zece ani [lista de așteptare a fost eliminată între timp], iar cei 73.000 de spectatori în medie plătesc între 100 și 750 de dolari pe biletul de meci.
Știu că bugetul unei echipe profesioniste include multe alte venituri decât încasările din bilete și, totuși, ce fel de piață este aceea în care sursele adiționale nu se corelează mai deloc cu numărul de spectatori?
Și continuâdu-mi scărpinatul în cap, îmi spun că în mod categoric vina nu este a patronilor din fotbal. Rolul unui patron de firmă particulara într-o economie de piață este de a-și maximiza profitul utilizând toate pârghiile legale pe care i le dă economia. Baiul este deci cu economia care perpetuează scumpul ineficient. Că beteșugul ăsta nu este doar în fotbal.
Citește și: Rușii taie gazul și anunță o iarnă grea. Dar pentru Europa există un pericol mai mare
De exemplu, în orașul meu natal se cheltuie banii bugetului [inclusiv pe fotbal de calitate minusculă] pornind de la dogma că turismul local poate înlocui hăul creat de dispariția Combinatului Siderurgic și a ecosistemului din jurul său.
Există convingerea [în întregul spectru politic local] că poți face turism de piață profitabil bazat pe urâțeniile din vremea comunismului, adică clădiri staliniste, blocuri hidoase și parcuri plictisitoare. Deși, așezat într- zonă de rai de la Dumnezeu, orașul este greu de întrecut în urâțenie.
În afară poate de un concept nou, revoluționar în turism, în care cineva să inventeze turismul în care să te bucuri că s-a terminat excursia și te-ai întors acasă, adică turismul masochist, există literatură abundentă care discută condițiile necesare (nu și suficiente) unei economii locale prospere: 1) forță de muncă, 2) școli care să pregătească acea forță de muncă, 3) acces la împrumuturi sau alte fonduri și 4) piață liberă.
Ca și în cazul fotbalului neperformant, necazul orașului meu natal vine de la condițiile 2, 3 și 4.
Cam peste tot, există prea puțin interes și răbdare pentru a maximiza pregătirea tinerilor. Este greu de știut care este imaginea reală a pregătirii și motivației diferitelor segmente demografice, la fel cum este greu de avut o imagine limpede a momentului în care se „taie ața” în formarea viitorilor fotbaliști.
Nu se culeg date, nu există statistici, nu există studii, nu există discuții. Se iau decizii că așa i-a trecut prin mintea unui ștab, cum a fost recenta decizie a nu știu cărui ministru de a impune nu știu ce limită pentru echipele de fotbal pentru că asta [crede el] ar produce nu știu ce.
Acest mod de a „rezolva probleme” a existat și pe vremurile comuniștilor și continuă să existe fără că apartenența la UE să fi schimbat ceva din mentalitate.
Accesul la împrumuturi și fonduri, ne sugerează experiența, nu pare să fie condițonat doar de performanța economică. Felul în care se primește de la bugetele locale, naționale [am impresia că și de la cele europene] nu este bazat doar pe viabilitatea și sustenabilitate economică.
Nu știu de ce, dar îmi vine acum în minte exemplul echipei „Poli” Timișoara – cea a fostului-primar Robu, cum scria un graffiti de pe un zid lângă hotelul „Continental” – dar atâtea alte orașe plătesc echipe de fotbal cu bani de la bugetul local. O astfel de echipă nu există pentru a fi performantă economic și sportiv, ci pentru a încasa cât mai mulți bani de la buget în viitorul imediat.
În fine, cred că partea cea mai interesantă se referă la punctul 4 – caracteristicile pieții libere. Căci din moment ce nu există un jucător singular care să o controleze, este desigur o piață liberă. Dar nu este o piață în care competiția să elimine ineficientul protejând noul performant și astfel să ducă societatea pe o traiectorie ascendentă a bunăstării generale [sau a unui fotbal mai sofisticat și interesant].
Impresia mea naiva este că structurile suprastatale au creat [fără să vrea] o situație în care avantajele accesului liber la piață [pentru unii și dezavantajele pentru alții] sunt compensate [în mică măsură] de oportunitățile de a primi epsilonuri din economiile altora, economii care într-adevăr sunt robust așezate pe traiectorii ascendente ale bunăstării generale. Un fel de welfare suprastatal.
Dincolo de șocul unor rezultate ca a celor de la CFR Cluj, întrebarea mai largă este însă ce se poate face? Este greu de știut pentru că nimeni nu poate prezice evoluția complexității unei piețe globale libere.
În cazul fotbalului, se pare că cei de la UEFA inventează competiții noi, precum UEFA Europa Conference League, care să fie nișa celor mai încetișori. Un fel de minor leagues.
Pericolul, și nu cred că zic ceva nou, este segregarea în planuri stratificate, paralele – în care picură un pic și la cei de jos, dar grosul rămâne sus. Poate așa este așezat și sportul în Statele Unite – echipele universitare din diferite conferințe tari și mai slabe, echipele semi-profesioniste, ligile inferioare și cei din NFL, NBA, NHL și MLB. Totuși, există impresia unui sistem echitabil în sensul unei distribuții cât de cât uniforme a echipelor pe harta Americii.
Și așa, în lipsa de răspunsuri și idei clare, rămânem cu scărpinatul în cap și cu subiecte noi de bancuri cu Radio Erevan, cum se exprima cineva în presă. Măcar dacă ar exista o Liga a campionilor la scărpinatul în cap sau a bancurilor cu Radio Erevan.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
