Cine nu are Thanksgiving trebuie să inventeze una

Cine nu are Thanksgiving ar trebui să-și cumpere o astfel de zi: lumea sărbătorește de toate, națiuni, steaguri, imnuri, copaci, animale de companie și te miri ce – dar nu se oprește din fugă să mediteze un pic că ar trebui în primul rând să fie recunoscătoare pentru oportunitatea, privilegiul imens de a exista.

Dacă lucrurile ar fi fost un pic altfel, doar un milimetru mai pe stânga, nu am fi noi, altcineva ar fi existat în locul nostru.

Dar lucrurile au fost cum au fost și, drept urmare a șansei, noi toți suntem cine suntem și în majoritatea timpului suntem mulțumiți cu noi înșine. Așa că musai să fim recunoscători.

Că credem în Dumnezeu sau în natură, există ceva mai mare decât noi și toate construcțiile noastre fizice și sociale, și cred că este bine să reflectăm cel puțin odată pe an, dacă nu în fiecare zi, la ce este dincolo de noi.

Cred că asta ne menține modești, dar mai ales ne ține un pic mai întregi la minte în aceste vremuri zmintite.

Interesant că în România s-a copiat Valentine’s Day, Halloween și Black Friday, dar dacă ar fi fost să se copie ceva ar fi trebuit să fie Thanksgiving, Ziua Recunoștinței.

Indiferent câte precauții ne luam în viață și câte asigurări cumpăram, adevărul este că nu suntem niciodată siguri, siguri de viitor, și lucrurile se pot schimba radical instantaneu.

De aceea, este bine să acceptăm că soarta noastră nu este niciodată în întregime sub controlul nostru și este bine să fim recunoscători pentru că ceea ce este dincolo de noi, mult dincolo de super-puteri, state și președinți, a fost suficient de binevoitor cu noi și ne-a lăsat să ne trăim viață, fără să interfereze cu ea.

Îmi aduc aminte când s-a îmbolnăvit Simona, acum opt ani, totul s-a schimbat radical pentru noi peste noapte. Am înțeles că indiferent cât muncești, cât dai din coate și cât ești de „învingător și puternic”, cel puțin în mintea ta, realitatea rece este că sunt lucruri dincolo de tine, pe care nu le poți controla.

Faptul că lucrurile merg normal și bine este – doar – pentru că acel ceva mai mare decât noi – că-i zicem Dumnezeu sau natură – este bun cu noi și ne lasă-n pace.

Ziua Recunoștinței este o sărbătoare a familiei. Și una din ideile pe care le-am învățat de la profesorul meu din Timișoara, interesant că de la el, nu de la părinții mei, este că în viață avem în primul lucru două lucruri: familia și meseria noastră.

Citește și: A fugit alesul poporului. Ca să nu fie votat din nou

Nu mai țin minte exact când mi-a spus asta, dar sfatul lui mi s-a părut așa de simplu și așa de clar încât de atunci mi-a rămas busolă în viață: orice situație, oricât de complexă, am redus-o la cele două elemente, familia și meseria mea.

Și când a trebuit să iau decizii între familie și meserie, am ales familia. Am fost odată într-un panel în care profesori mai bătrâni am dat sfaturi profesorilor la început de carieră.

Am fost singurul care am zis că decizia mea a fost să aleg în primul rând familia și apoi cariera academică. Bineînțeles că au fost consecințe pentru mine, mai ales că nu am mai putut să relaționez profesional cât ar fi trebuit în meseria mea, ori fără networking ești cam ca unul care se târăște, fără mâini și picioare.

Dar în final, cred că a fost decizia cea mai bună pentru noi. Din cauza vremurilor în care am crescut, taică-meu și chiar și maică-mea nu au avut nicioadată timp pentru mine la modul zilnic, ca să-mi asculte spaimele, nesiguranțele și eșecurile, și nu am vrut să perpetuez asta încă o generație.

Desigur, mulți fac decizia opusă și rezultatele lor sunt foarte bune. Vorba unei cunoștinte – există nenumărate căi spre fericire.

M-am gândit mult în ultima vreme la profesorul meu din Timișoara și sunt foarte recunoscător că am avut baftă să stau în preajma lui. Cred că m-a ajutat un pic aici umilința hunedoreanului care știe că vine dintr-un loc mic, dar vrea să crească învățând de la „domnii de la oraș”, vorba bunicii mele.

Sincer, eu am cam absorbit tot ce a zis dânsul, fără să-mi pun niciodată problema dacă vorbele lui sunt bune sau rele, adevărate sau false.

Nu am aplicat nici un fel de gândire critică, nu am ridicat niciodată vreo obiecție, nu am încercat să găsesc vreo contradicție. Am avut întotdeauna încredere infinită în dânsul.

Până și chestiile profesionale pe care le-am făcut atunci împreună, cumva, rămân extrem de valide până în ziua de astăzi: am cumpărat în vara asta un server fain, a costat 40.000 de dolari, un calculator drăguț. Și ca să-l programăm, mi-am dat seama, trebuie să merg înapoi la conceptele de programare paralelă pe care le-am studiat la Timișoara cu dânsul.

Termenii specifici de programare sunt alții, căci CUDA – tehnologia de-acum, nu este PVM, ce a existat atunci, dar conceptele și teoria sunt aceleași. Mi-a luat o oră să trec printr-o carte de programare în CUDA și să fiu gata pentru un pic de programare paralelă.

Faptul că am lucrat cu dânsul a fost baftă pură și pentru asta sunt recunoscător șansei.

Cum am avut cea mai mare medie din anul meu de studiu la Timișoara, am fost primul să-mi aleg conducătorul de diplomă, în anul patru.

Cam toți, pe-atunci, se zbăteau să lucreze cu un anumit profesor [la care profesorul meu era asistent], care își făcuse doctoratul în occident și era un tip foarte important în domeniul software-ului în țară. Era cheia de boltă a departamentului nostru și preda cele mai importante două cursuri din programa noastră.

Totuși, ceva mi-a spus în stomac că nu-l vreau să-mi fie conducător de diplomă, că ceva nu se potrivește cu felul meu de a fi, deși totuși, toți colegii mei și-l doreau, și eu aveam prima alegere.

De ce să nu-l aleg pe dânsul? Cred că am ezitat până în ultima secundă. Și cu dreptul meu la prima alegere din anul meu de studiu l-am ales nu pe profesor, ci pe asistentul său – și a fost pentru mine una dintre cele mai bune decizii în viață.

Inclusiv faptul că sunt acum profesor la o universitate în SUA și băiatul meu studiază la Stanford [cred că] pot fi conectate direct la acea decizie cvazi-aleatoare din anul patru, căci dincolo de ce am învățat despre meserie, principiile mele de bază în viața mea de om matur, first principles, cum le spunem aici – familie și job-ul – sunt axiomele pe care le-am învățat de la dânsul.

Și așa, cum să mă simt altfel decât recunoscător?

Ar fi absurd să pretind că vezi doamne ce puternic sunt și cât de mult mi-am decis și controlat singur soarta și „că-ca” mine altul nu mai este, când știu că până în ultima secundă am ezitat între X și Y ca și conducător de diploma, și că alegerea mea [cea mai bună pe care am putut-o face] a fost baftă într-o proporție mare.

Citește și: Dosarul vaccinurilor, un caz cu prea multe semne de întrebare

Greu de exprimat, dar sunt așa de recunoscător pentru originea acelei bafte, că îi spun că așa a fost destinul meu sau că îi dau o explicație statistică, pornind de la trăsăturile mele cognitive și sociale, de la prioritățile mele, semnalele sociale din jurul meu și pe care le-am cules subconștient, și a deciziei mele care nu a fost altceva decât optimizarea percepută a câștigului cognitiv și social pe care l-aș fi avut cu dânsul față de alți conducători.

Sincer, mă interesează prea puțin explicația. Sunt însă recunoscător pentru ce a ieșit în final.

Am crezut întotdeauna că este nevoie în România și peste tot de o sărbătoare precum Thanksgiving, dar nu pentru petreceri și cumpărături, ci ca lumea să mediteze la cât trebuie să fie de recunoscătoare pentru ce ar și să se vaite mai puțin pentru ceea ce [crede] că îi lipsește.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!