Să montezi Fosse este întotdeauna o provocare. Dar ce-a făcut regizoarea Chris Simion-Mercurian dacă a lipsit provocarea? Nimic. N-a interesat-o.
4/5
A atacat de tânără lumea literară. Un talent rapid remarcat de George Pruteanu, respectiv, Florian Pitiș. De aici, a început ceea ce știm astăzi. Călătoria în teatru și în antreprenoriatul teatral.
O trupă de teatru, Compania de Teatru D’AYA. Un festival de teatru, UNDERCLOUD – Festival de Teatru Independent de Orice. Construcția unui teatru privat, Grivița 53, pentru care puteți face donații aici.
Ca regizor a scris istorie.
Nu numai prin montările sale, ci, și prin crearea unor fenomene în jurul acestora. Are, probabil, și unele din cele mai longevive producții.
Poate ți-au plăcut, poate nu ți-au plăcut, dar montările îți rămân în cap, așa cum mi-au rămas și mie, și sunt din cei care văd cu zecile de spectacole pe an. Am căutat să văd ce premii Uniter a primit, dar n-am găsit decât premii din străinătate. Uniter n-a detectat-o pe radar. O fi prea independentă.
E o personalitate unică. O forță a naturii. Și, sigur, unul dintre cei mai marcanți profesioniști postdecembriști. Am cunoscut-o acum ”150 de ani”, o tânără, mai degrabă firavă, nimeni nu ar fi putut intui ce urmează. Dar s-a dovedit a fi acel „hidden Bruce Lee”.
Chiar în ziua în care Jon Fosse era fizic „încoronat” cu Nobelul pentru literatură, vedeam spectacolul „Cineva are să vină”, regizat de Chris Simion-Mercurian, la sala Arcub.
Jon Fosse este superb și imposibil. N-a fost vreun răsfățat pe la noi.
Temele sale emulează natura umană, disfuncționalitățile sale, vocile interioare, țipetele care ne sparg urechea internă. Probabil, e o chestiune norvegiană, dacă mă gândesc și la Munch. Așa cum mărturisea chiar autorul, că, tânăr fiind, avea probleme de comunicare cu lumea înconjurătoare. Se simțea în largul său doar scriind.
Mister și fantezie. Sau fantezisme.
Dialogurile sale sunt „tăceri”, interioare sau interne sau fantomatice. Obsesive. Halucinatorii. E un fel de rege al (ne)comunicării. Aduce aminte de Beckett, dar nu e.
Unul dintre cei mai ofertanți dramaturgi. Nu ești încorsetat de nimic. Imaginația ta poate zbura unde vrea. Vârstele personajelor, fizionomii, pasaje temporale, realitate sau distopie. Mi se pare excelent. Spre deosebire de Beckett unde trebuie să fii foarte riguros cu specificațiile sale, altfel, nu primești licența.
Stilul literar minimalist și repetitiv. Adică, repetiții în cuvinte puține. Orice este nou poate declanșa cutremure, implozii sau explozii.
Pentru mine, Fosse este, sau îmi inspiră, acest Philip Glass al literaturii.
Textul de față nu face excepție.
Nu spun că e curajos să-l pui în scenă, mai ales dacă rezonezi, dar este greu să-i convingi pe ceilalți. Adică pe noi, spectatorii.
O introducere, o înregistrare, pe care inițial nici n-o sesizezi, devine obsedantă încă de pe holul de intrare în sală. O mică dezvăluire care te familiarizează cu intriga și stilul.
Un cuplu se mută într-o casă veche, la malul mării, pentru a se izola de zarva cotidiană, de fețe, de interacțiuni, de relaționări. Încercarea unei regăsiri în solitudinea conferită de loc. Un nou început. Și. Un Cineva. Bărbat. Vânzătorul și vecinul.
Vuietul mării este primul element constant. Ne va însoți pe toată durata spectacolului.
O triangulație geloasă, minți bântuite a căror reflectare o surprindem și ne surprinde în casa bântuită. O parteneră narcisistă. Mișcarea sa scenică trece în zona deviaționistă.
E transformată într-o coregrafie lascivă, iar pe refrenul căutatei liniști, groaza contrapunctează. De la singurătatea în doi și doar glasul mării, trecem treptat la cutremurul produs de venirea celuilalt. Fostul proprietar. Se descătușează îndoielile, resentimentele, regretele, suspiciunile…
Deși nu se recomandă, textul este, până la urmă, portretul psihologic al unei relații, iar montarea te ține cu sufletul la gură. Are o aromă de thriller psihologic.
De la scenografie, care în formă redă o casă veche, dar care îți induce exact elementele terorizante, lemnul putrezit, totul scârțâie, lumina lămpilor pâlpâie, spiritul malefic, fantoma care face lucrurile să se plimbe singure, la o mișcare scenică cu ritm, poate cu o coregrafie pe alocuri sterilă.
Deși, personal, cred că Jon Fosse este perfect pentru momente coregrafice. May B. (Beckett) nu de puține ori mă obsedează.
Evident, este un tur de forță al actorilor. Dacă pentru Ofelia Popii, EA, mergeai la punct ochit, punct lovit, mereu acea încântare a unui joc rafinat, ajustat micrometric pe stări și reacții, Ciprian Scurtea a fost revelația.
Citește și: Operație pe cord deschis la Odeon: Sentimentul fragil al speranței
În dublu rol, EL și Proprietarul, Scurtea se achită superb de ambele personaje, schimbări dramatice și verosimile. În timp ce unul își pierdea încrederea și merge spre prăbușire, celălalt vine și încarcă cu tensiune, cu virilitate locul. Sigur, era un risc să nu folosești un al treilea actor, dar cum spuneam, Chris Simion-Mercurian știe să transforme riscul în avantaj.
Melodia de final, Only When You’re Gone, Madrugada, desprinsă din atmosferă, nu are rolul de a te desprinde, ci de a te fixa. Dar, stai, e o trupă norvegiană. Indubitabil, este ceva în aerul norvegian (sic!).
Nu e un spectacol ușor, nu pare nici măcar finit (sic!), parcă fiecare pleacă cu propriile întrebări acasă, dar cu un sentiment plăcut.
Informații și bilete aici .
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
