În mediul universitar din Iaşi, la începutul anilor 2000, exista o problemă majoră care începuse, parţial, în perioada comunistă, şi a continuat după democratizarea din 1989. Generaţii peste generaţii de profesori, din aceeaşi familie, predau la aceeaşi universitate, la aceeaşi catedră, adesea lăsându-şi moştenire chiar acelaşi birou. „Clanurile universitare”, cum erau numite în presa vremii, nu au fost caracteristice doar Iaşului academic, dar şi-au găsit loc cu predilecţie şi în universităţile din capitala Moldovei.
Ele îşi trag rădăcinile din trecut, când familiile de aristocraţi, adesea boieri, îşi trimiteau copiii la studii în străinătate, iar de acolo aceştia se întorceau şi le călcau pe urme. 20 de ani mai târziu, mai putem vorbi despre aceste clanuri ca fiind una dintre probleme majore din învăţământul superior românesc?
„Ziarul de Iaşi” a discutat cu zeci de cadre universitare, multe aflate chiar în astfel de „structuri” de clanuri, şi vă propune o analiză, fără patos, a situaţiei din prezent de la Iaşi, cu exemple concrete şi aprecieri generale.
De la soţi care s-au cunoscut la catedră la copii aduşi cu forţa în sistem
Dacă deschizi „catalogul” profesorilor de la orice facultate din Iaşi, ca să nu mai vorbim de universităţi în sine, găseşti exemple, uneori chiar zeci, de profesori cu acelaşi nume de familie.
Dacă priveşti în lista profesorilor-seniori, unii care nu mai sunt printre noi, de la aceleaşi facultăţi, sunt cazuri în care poţi trasa un adevărat arbore genealogic în învăţământul superior. „Ziarul de Iaşi” a discutat cu cei implicaţi în sistem şi putem remarca, în momentul de faţă, că există mai multe situaţii de perpetuare a familiilor în mediul universitar.
Primul caz, şi cel mai benign, este cel al soţilor care s-au întâlnit la locul muncii şi s-au căsătorit ulterior. La unele specializări sunt majoritari, dar de multe ori se regăsesc şi la nivelul unei universităţi – soţul şi soţia predând la facultăţi diferite.
Altul este cel al familiilor universitare care au fondat unele domenii de studiu şi de cercetare – în special la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi (UMF). Pioneri în domeniul lor, adesea se vedea ca o „predare a ştafetei” către doctoranzi, dar şi către fii sau fiice, care în multe cazuri au păşit cu succes pe urmele părinţilor până în ziua de astăzi.
Al treilea exemplu, şi cel mai nociv, este cel al profesorilor care şi-au adus copiii după ei în universitate, facilitându-le acestora o carieră pe care poate aceştia nu ar fi fost în stare să şi-o creeze singuri într-un mediu concurenţial.
Universitarii consultaţi de „Ziarul de Iaşi” spun că cea de-a treia categorie, majoritară în urmă cu 20 ani în multe ipostaze, este cea care s-a mai estompat astăzi, fără a fi eliminată complet din sistem.
„Este adesea un fenomen întâlnit. Marii profesori ai Iaşului şi-au creat un nume. În spatele lor veţi vedea în multe cazuri poveşti similare: proveniţi din familii mici, sărace, au trecut prin foarte multe adversităţi doar ca să aibă acces la educaţie – mergeau kilometri întregi prin noroaie în satele unde s-au născut. De aceea şi-au crescut copiii într-o manieră fermă, dar din care să nu le lipsească nimic. De cei mai buni s-a prins cartea şi le-au călcat pe urme părinţilor, adesea chiar în aceeaşi universitate. Alţii însă au fost traşi cu forţa de părinţi în sistem, iar unii dintre ei, dominaţi de grandomania numelui părinţilor, se comportă ca şi cum ar fi un drept divin, chiar dacă valoarea lor este doar o fracţie din cea a părinţilor”, a declarat un sociolog ieşean pentru „Ziarul de Iaşi”.
Acesta a fost de acord să analizeze contextul sub anonimat, dat fiind faptul că predă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC) şi are, inclusiv în catedra sa, astfel de exemple.
Articolul complet, pe ZIARUL DE IAȘI.
