E greu de presupus că există cineva care n-a auzit de Offenbach. Da, poate nu-i știe numele, dar în mod cert „Can Can”ul din opereta Orfeu în infern l-a ascultat de zeci de ori, dacă ar fi să începem numai cu filmele de desene animate. La fel e Bacarola Belle nuit, ô nuit d’amour. Odată auzită, o asculți la infinit. În serialul Watchmen am auzit-o de câteva ori, mai recent.
3 stele din 5.
De fapt, am vrut să definesc stilul lui Jacques Offenbach. O muzicalitate lovită de genialitate. Ceea ce e și bine și rău.
Povestirile lui Hoffmannn, premiera de la ONB
Pare un gen mai ușor de operă, unii ar putea zice că virează spre operetă. Nimic mai fals. Povestirile nu sînt numai greu de pus în scenă, mișcare, balet, schimbări de locuri, dar mai ales greu de cântat. Trebuie voci speciale. Nu orice tenor sau soprană. Acesta este și motivul pentru care titlul nu se regăsește ușor prin repertoriile teatrelor serioase de afară.
La noi, pare sau părea că n-ar fi probleme. După comicăria de la Constanța, a urmat cea de la București. Aș fi nedreaptă să spun că la fel de slabă. Dar departe de ceea ce am fi așteptat sau ar fi trebuit să fie. Încep, însă, schimbarea pozitivă ce trebuie lăudată, că, în sfârșit, traducerile apar digital, clare, luminoase.
Pe scurt. Poetul Hoffmann este îndrăgostit de Stella, o renumită cântăreață de operă. Cântăreață dorită și de Lindorf, un bogătan. Interceptând o scrisoare între cei doi, Lindorf se duce la taverna lui Luther, pentru a-l confrunta pe Hoffmann, bărbătește.
Muza lui Hoffmann, care și-a asumat înfățișarea prietenului său Nicklausse, îl oprește. Rămâne apatic și îi vine pofta de a depăna amintiri. Urmează cele trei episoade de iubire. Olympia, păpușa mecanică de care se îndrăgostește datorită unor ochelari speciali. Păpușa se strică și toată lumea râde de Hoffmann, îndrăgostit de un morman de fiare.
A doua iubire este Antonia. Ea a moștenit talentul mamei sale, fostă celebritate, de a cânta. Tatăl său, Crespel își dorește foarte mult ca ea să-și încheie relația cu poetul. Momentul descris este când Antonia, cântând, leșină, moment în care apare doctorul care o tratase și pe mama sa, înainte de a muri. Hoffmann îi cere Antoniei să renunțe la cântat.
Doctorul, în schimb, îi reaprinde dorința, invocând prezența mamei sale. Antonia cântă, dar, la rândul său, moare. Ultima dintre povești este despre o curtezană venețiană, Giulietta, care îi va fura reflexia lui Hoffmann, la fel cum furase și umbra iubitului anterior Schlemil.
Schlemil îl provoacă pe Hoffmann la duel și este ucis. Inutil, Giuletta deja please cu altul.
După ce și-a terminat poveștile, tot ce își dorește Hoffmann este să uite, înecându-se în băutură. Nicklausse declară că fiecare poveste descrie un aspect diferit al unei singure femei: Stella. Ajunsă în tavernă după spectacolul ei, diva îl găsește pe Hoffmann beat și pleacă cu Lindorf.
Muza renunță la forma lui Nicklausse și își reia adevărata înfățișare, spunându-i poetului să găsească consolare în geniul său creator.
Dacă nu dai mișcare, culoare, surpriză totul devine tern
Regia, Matteo Mazzoni, alege calea tradițională, décor, costume, atmosferă de sec. XIX. Până aici, nimic anormal, dar nici extraordinar. E alegere safe. De altfel, Bartlett Sher (nu e singura inspirație pentru regizorul nostru, și umbra lui McVicar mai apare) la Metropolitan Opera a ales același tipar. Capcana este că, dacă nu dai mișcare, culoare, surpriză totul devine tern, plictisitor, adormitor de-a dreptul.
La București, toate elementele de vitalitate au lipsit. Cu doi pași de can-can, nu se face primăvară. De altfel, întrebarea serii a fost de ce toată lumea poartă negru, inclusiv la un banchet? Iar gluma serii a fost că, iese mai ieftin (preț unitar) dacă lucrezi la volum mare.
Chiar dacă niște mappinguri video au fost mai inteligente ca de obicei și au existat și câteva puncte de atracție vizuală, ca rochia Olympiei sau a Giulettei, n-au reușit să îndepărteze senzația de amorțeală, aia când te fâțâi de pe un picior pe altul.
Coregrafia a fost inexistentă, cu toate încercările de a prelungi petrecerea cu câteva perechi care dansau prin sală. Mișcarea scenică de la călcătură pe picioare, la minimală și apoi la 0. Iar în actul 3, translatarea acțiunii în spatele scenei a fost o idee cât se poate de nefericită. S-a înecat totul, chiar în propria proiecție de valuri.
Până la urmă au intrat într-un cadru
Ca nu cumva să regretăm regia, partea muzicală s-a solidarizat. Încep chiar cu actul III, când mulți așteptau cu sufletul la gură Bacarola, care a fost făcută praf. Singura pe care aș putea s-o felicit este orchestra. Pe de-o parte, dirijorul, Ethan Schmeisser, a fost inteligent să dozeze în așa fel încât să auzim voci, pe de alta, să temporizeze funcție de putințele și capabilitățile fiecăruia. Corul a cântat la fel cum a fost îmbrăcat, negru, fără nuanțe.
Pentru mine, în afară de Andrei Lazăr, Filip Panait, Iustinian Zetea – începând cu actul al II-lea- sunt cei cărora nu prea am ce să le reproșez. Până la urmă au intrat într-un cadru. Da, vorbim de roluri secundare și episodice. Chiar m-am întrebat de ce nu Andrei Lazăr Hoffmann? Dar cine sîntem noi să facem sugestii? Pe Oana Andra-Giuletta, nici n-am auzit-o, darămite s-o mai înțeleg.
Duetele, triourile debalansate. Un păcat, practic, pentru că sunt superbe. Dar dacă pe toți ceilalți poți să-i mai treci cu vederea, deși, nu poți, roluri mai scurte, sau că și-au găsit cadențe proprii ?!, Hoffmann-ul lui Daniel Magdal a dus Povestirile din zona fantasy în zona horror.
Mărturisesc că aveam bilet și pentru a doua distribuție, dar auzind aseara că va fi tot Magdal, am renunțat să mai merg.
Să nu se înțeleagă greșit, nu e pentru rolul lui Hoffmann, alte roluri poate le cântă bine.
Și cam aceasta a fost premiera din deschiderea noii stagiuni ONB.
Într-un fel, exagerez puțin, am avut semne care prevesteau ceva rău. Primul. Promovarea unor clipuri din repetiții, dar fără sunet ?!? nu cred că există vreun teatru de operă care să fi făcut asta. Al doilea. Eu ajung la intrare prin spatele operei, unde în curte tronau afară aceleași decoruri aruncate, pe care le văzusem în luna iunie. Cu toată mizeria și mirosurile aferente.
Nu numai anormal, dar strigător la cer. Am avut senzația de aruncat, făcut ceva pe repede înainte și dinspre scenă. Cred că sînt mulți din colectiv care au muncit dăruit și care trebuie să suporte constrângeri care scapă înțelegerii noastre.
Gen, de ce Mazzoni? Sau, de ce Magdal? Personal, mai aveam un semn de întrebare, dar mai aștept, s-ar putea să fi fost doar un miraj.
Informații și distribuție aici.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
