În ultima cronică, Don Giovanni, de la Opera Națională București, aminteam de un nou festival, în închiderea stagiunii centenare. Între timp a și avut loc, discret, promițător, cu minusuri și plusuri.
„Absenteismul”, un fel de personaj principal dintr-o operă
Cauze multiple. De la cele naturale, în glumă vorbind: s-au terminat cursurile, examenele, au început vacanțele, au venit codurile galben-roșii de caniculă (poate fi scoasă de la glumă, pentru că ONB nu are aer condiționat) etc, la cele obiective. E prima ediție, vestea bună. Dar, tocmai, de aici și problemele.
O comunicare aproape inexistentă și fără ținte, o promovare vizuală egală cu zero, programare târzie și, nu în ultimul rând, prețul biletelor. Un steguleț pe care l-am tot ridicat.
Dar, parcă, acesta a devenit un microb, un virus, ca să ne încadrăm cu contextul sanitar. Am urmărit alte două festivaluri, cu renume și istoric.
Festivalul Internațional Shakeaspeare
Finanțare de la Primărie: 500.000 de euro (Craiova are, cu tot cu copii, 300.000 de locuitori). În referatul de aprobare, era o specificație interesantă, de a asigura accesul craioveanului. Acesta a fost asigurat, dar doar în evenimentele de stradă, gratuite, noua cutumă a organizatorilor de evenimente de acest gen.
Indoor, biletele au fost între 40 și 250 de lei. Sold out-ul a lipsit, în condițiile în care marea parte din locuri era ocupată de invitați, iar sălile sunt mici. Craiova e deja un oraș industrial, dar trebuie să fii maniac sau să câștigi banii fără muncă, să îți dai salariul pe niște reprezentații, fie și unice în țară.
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, FITS
Departe de vremurile când sold-outurile erau anunțate în zile, chiar ore, de la punerea în vânzare a biletelor. La fel. Prețul biletelor a ajuns lejer la 150 lei. Sibiu – 150.000 de locuitori. Festivalul e hrănit în mare parte de turiști. Din acest punct de vedere, crearea circului spectacular de stradă a fost o idee foarte bună.
Strada e irespirabilă, lumea se distrează, dar, iată, scopul cultural pentru care a fost creat a început să dispară, fade-out, în limbaj cinematografic. Nu toată lumea pierde, a câștigat turismul. Cât despre finanțare, mi-e greu să dau o cifră.
Teatrul Naţional „Radu Stanca” a primit pentru anul în curs, din bugetul local, 26 milioane de lei + câteva zeci de mii de la județeană, ha. Pentru comparație, un teatru din București (Bulandra, Mic…) primește de la Primărie circa 15 milioane de lei. TNB primește de la Ministerul Culturii primește 50 de milioane/an.
Festivalul și Concursul George Enescu Au primit, până acum, circa 26 de milioane lei pe an (veniturile din vânzările de bilete depășind cu mult pe toți ceilalți, chiar și fără sold-out și circ). Cifre exacte nu putem da, dar putem presupune că nevoile teatrului sibian sunt mai mici decât ale unui teatru mare bucureștean. Aplicând metodologia bunului simț, prin urmare, putem asuma că bugetul FITS pentru 10 zile e jumătate din sumă, cam 13 milioane de lei. Hello!? 200 de drone!!? Pentru trupe aduse de sponsori? O fi mult, o fi puțin? E buget local, e problema sibienilor ce fac cu banii, dar i-aș întreba la urne, câte piese de teatru invitate în festival au văzut în ultimii ani? Ce să zic, cam scump.
Get back to ONB
Problemă de examen. De ce ar plăti 200 de lei un bucureștean, să vadă o operetă în festival, când o poate vedea cu 80 de lei? La o medie a prețului pe bilet de 130 de lei (e mai mare, dar nu s-au pus toate biletele în vânzare), ar fi însemnat să vină cu mia de lei pentru o săptămână. Greu de crezut că operaticii români sunt așa de bogați. În plus, biletele în teatrele de origine sunt cu de la 50% mai mici.
Obstinația cu care lumea artistică ne tot cicălește că prețurile biletelor de-afară sunt cu mult mai mari (am dovedit că nici măcar nu e adevărat), ar trebui să înceteze.
1. Instituțiile culturale de-acolo nu sunt finanțate de stat. Artistul/managerul român trebuie să înțeleagă că statul asigură accesul cetățeanului la cultură, nu salariile lor, altfel va muri frustrat.
2. Calitatea actului cultural este cu totul alta. Și lista e lungă.
În sine, acest prim festival al teatrelor de operă este un lucru foarte bun, mai ales, că la noi lipsesc turneele, deși nu se cântă în fiecare zi! Iar să te duci să vezi la fața locului cu transportul de la noi, dăunează grav sănătății. Oricum, mai repede ajungi la Wienner Staatsoper, decât la opera din Timișoara. Și, stai, de la Viena ai și live streaming gratuit.
24 iunie -2 iulie, în fiecare seară câte un spectacol, n-a mai existat așa ceva de 6-7-8 ani. Zilnic schimbate decoruri, repetiții. Un efort mare din partea organizatorilor și invitaților. Chiar merită aplauze și felicitări.
2 spectacole de balet, 5 de operă și unul de operetă. Ordinea prezentării n-are nimic de-a face cu ierarhizarea sau cronologia.
Teatrul Național de Opera și Balet „ Maria Bieșu” din Chișinău – Lacul lebedelor de P.I.Ceaikovski
Prezentat în dulcea variantă clasică, elegantă, cu coregrafia Petipa și Ivanov din plin, ceea ce nu vedem pe la noi. Un sold out determinat de anunțul prezenței Ianei Salenko și a lui Dinu Tămăzlăcaru ar fi fost prea frumos să se și împlinească. Dar, oricum, pe cei din Chișinău voiam să-i văd, chiar și cu soliștii proprii. Și, bravo lor, au o orchestră care intră în simbioză cu corpul de balet, un spectacol foarte bine realizat. Mici neîmpliniri la partea tehnică de dans, dar aici pot interveni mai mulți factori, oboseală, modificări tehnice de scenă, lipsa repetițiilor…. (distribuții aici )
Opera Națională Română Cluj-Napoca – Zorba de Mikis Theodorakis
Coregraful Lorca Massine respune povestea lui Zorba, din romanul omonim a lui Nikos Kazantzakis, în pași de dans. O montare de show, energetică și în același timp melancolică. Curajoasă alegerea Clujului, dar, din păcate, doar Mircea Munteanu (John), Andreea Jura (Marina) și Gabriela Sima (Hortance) au avut de-a face cu rolurile, în termeni de emoție și tehnică.
Pentru rest, senzație de aglomerație, forță fără energie, a lipsit maiestuozitatea zeităților grecești. Mai spuneam eu că ar fi bine să titreze versurile cântate de cor, foarte bine chiar. Dar asta are mai puțină importanță, pentru că este un balet care crează atmosferă entuziastă, se cer tot timpul bisuri, lumea pleacă fericită fredonând muzica celebrului sirtaki din final. Detalii aici
Opera Maghiară din Cluj Napoca – Ora spaniolă (L’heure espagnole) și Copilul și vrăjile (L’enfant et les sortileges) de Ravel.
Aceasta este prima MARE surpriză plăcută. E momentul acela când operaticul bucureștean îl invidiază pe clujean, cum îl invidiază pe londonez. Celebrii Tompa Gábor și Carmencita Brojboiu, nume de referință pentru iubitorii de teatru, au creat pentru aceste două opere într-un act o lume de vis. Nu e locul unei cronici în sine, deși o merită din plin, trebuie însă spus că, interpretativ, stilistic, mișcare scenică, scenografie, costume, totul a fost la superlativ.
Și, bineînțeles, această rară ocazie de a asculta muzica lui Maurice Ravel, un nedreptățit când vine vorba de operă. O muzică al cărui stil nu poate fi încadrat în niciun tipar, un compozitor care a făcut modernismul clasic. Interpretarea nu lasă afară niciun solist sau corul, fiecare în parte și toți în ansamblu. Aș aminti, totuși, pe cele două soliste principale, soprana Covacinschi Yolanda și mezzo-soprana Veress Orsolya. Distribuții aici.
Opera Română Craiova – Mefistofele de Arrigo Boito.
IMPRESIONANT. Și MAREA surpriză a festivalului, de departe. Pe de-o parte, pentru curajul de a pune în scenă o operă pe care o găsesți cu greu în repertoriul marilor teatre din lume (unica opera a lui Arrigo Boito, cunoscut ca libretistul lui Verdi), pe de altă parte, că a fost foarte bine pusă de o trupă, singura, care nu este finanțată de Ministerul Culturii.
Ba, mai mult, efortul craiovenilor s-a extins și la aducerea unor super-invitați pentru rolurile principale și nu e prima dată, ceea ce spune mult despre respectul lor pentru meseria lor, pentru valoare, pentru cultură. Să-i ai la București pe Askar Abdrazakov (Mefistofele), Walter Fraccaro (Faust), Barbara Frittoli (Margareta), Laura Vila ( Martha/Pantalis), Fabio Serani (Wagner) sau Cellia Costea (Elena). Uau! Nici nu știți ce ați pierdut!
Regia semnată de Peter P. Pachl și echipa sa au pus pe scenă o montare modernă, elaborată, deșteaptă, cu subtilități imagistice. O poveste în sine. Sincer, ar trebui rechemată la ONB, în timpul stagiunii, poate înlocui multe montări actuale. Până la urmă, cred că acesta ar trebui să fie și scopul, dacă tot cântăm aria interculturalității. Poate o singură obiecție ar fi, vizavi de forjările orchestrei, dar sunt lucruri care se reglează. Detalii aici .
Opera Națională Română din Timișoara – La Serva Padrona de Giovanni Battista Pergolesi
Regia Silviu Purcărete. Nici n-ar fi trebuit să fie vreo surpriză. Sunt fan muzică barocă, Purcărete este un regizor mult prea bun pentru a rata sau a face ceva să fie. Prin urmare, încântarea a venit de la sine. Soliștii Narcisa Brumar, soprană, și George Proca, bariton, au fost încântători alături de orchestra introdusă și ea personaj în poveste, ca într-un cadru de teatru în repetiție.
Opera Națională Română Iași – Indiile galante deJean-Philippe Rameau
Tot în zona muzicii baroce, norocul meu, de această dată cu super hit-ul ieșean. Un spectacol care, după zece ani la Iași (vreo 20 cu totul) rămâne proaspăt, viu, plin de culoare și energie. O încântare. Bănuiesc că despre el s-a scris deja foarte mult, ar fi de adăugat că și această reprezentație în festival a fost entuziasmantă. Iarăși, un spectacol care ar trebui intinerat. Distribuții aici.
Teatrul Național de Opera și Balet „Oleg Danovski” – Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach
L-am lăsat la final pentru că singura remarcă este că n-avea ce căuta alături de celelalte spectacole. Mă voi folosi de ce mi-a povestit o prietenă, care, la unul din spectacole, nu cel de față, a stat lângă un elev din Constanța, devorator de operă, și cu care vorbea de teatrul lor. Iar tânărul, sincer, a sfătuit-o să nu se ducă la Constanța, că dă banii de pomană. Plângi după bani, zicem noi în jargon. El vine în București să vadă operă. Atenție, elev!
Acestea au fost spectacolele. Cu bune cu rele, e un pas bine făcut. Dar, sperăm, să nu fie ca în România, o minune să dureze doar trei zile!!
