Au trecut cinci ani de când vă plângem. Moartea voastră nu a fost în zadar, România s-a schimbat datorită vouă. Suntem mai responsabili şi mult mai atenţi la ceea ce ne înconjoară şi „vreau o ţară ca afară” nu mai reprezintă un slogan, ci parte din realitatea pe care o construim. Sau, cel puţin, aşa ne place să spunem. Însă, știm că nu este deloc așa….
Realitatea vieţii noastre pare aceeaşi şi uitarea pare a se fi aşternut mai repede decât am fi crezut. Am uitat multe din cele ce au condus la nefiinţa voastră şi ne este ruşine să recunoaştem. Cred că ruşinea este cea care ne face să şi spunem că „nu v-am uitat” când, de fapt, perpetuăm cauzele care au dus la dispariţia voastră.
Aș fi vrut astăzi să mă duc să aprind o lumânare acolo unde incompetenţa autorităţilor v-a ucis. Nu o să mă duc. Voi prefera să zic o rugăciune în mintea mea şi să îi las pe cei ce, moralmente, v-au dat foc să-și ia tainul de imagine.
Sunt sigur că voi vedea pe mulţi dintre ei aprinzând lumânări acolo, în locul unde focul a mistuit suflete, iar spre seară televizorul va fi inundat de discursurile lor. Va fi sinistru să-l văd pe Ponta predându-ne lecţii de morală, pe Tăriceanu vorbind de corupţie, şi pe Arafat încă zeu. Ştiu că ambulanţele au fost întoarse din drum să nu „decredibilizeze SMURD-ul” şi că parte dintre voi au murit pentru că nu puteaţi fi îngrijiţi într-o România ai cărei responsabili politici refuzau să ceară ajutorul oferit de cei ce dispuneau de mijloacele medicale necesare, dintr-un orgoliu prostesc.
Îmi pare rău să vă spun că mai nimeni nu a plătit, încă, pentru ce s-a întâmplat atunci, și că Popescu Piedone a fost reales primar. Toţi sunt încă acolo şi toţi, încă, se bucură de încrederea românilor. Și din acest punct de vedere, moartea voastră a fost uitată.
„Corupţia ucide” pare a fi mai degrabă un pamflet decât un crez asumat. Încă ne place să dăm şpagă la medic, să ne luam permisul auto ca cei de la Piteşti, să „dăm de-o bere” pentru a fi trataţi preferenţial sau să dăm „o mică atenţie” pentru a intra în faţă și pentru a se închide ochii la unele cerinţe legale. Ne ajută la stima de sine să nu fim trataţi „ca toţi proştii” care respectă regulile şi ne face să ne simţim superiori. Am văzut asta și in panedemie, atunci când pentru unii regulile carantinei au fost ignorate sau trecute la excepții. Nu contează că încălcam reguli, legi şi norme sociale, dacă nouă ne este bine; şi aşa suntem învăţaţi şi învăţam şi noi la rândul nostru pe alţii că poţi să îţi rezolvi orice problemă. Nu ne întrebăm dacă există vreun risc pentru ceilalţi atunci când noi „fentăm sistemul” şi ne mândrim că „putem să rezolvăm repede” orice. La fel au gândit şi patronii de la Colectiv. Am arătat toţi cu degetul către ei, uitând că şi noi înșine tolerăm sau, chiar mai rău, suntem parte la astfel de acţiuni. Nici din acest punct de vedere, moartea voastră nu a produs schimbări. Corupţia pare o chestiune cultural românească foarte adând infiptă în felul nostrum de a face lucrurile şi încă poate ucide!
Au fost multe autorităţi care v-au jignit. De la oameni ai Bisericii până la cei care ar fi trebuit să aibă grijă ca legea să fie respectată. Atunci nu aţi avut parte de slujbă pentru că cei de la BOR „nu au fost invitaţi”. Aţi fost numiţi „drogaţi”, „satanişti”, iar moartea voastră a fost văzută drept “o pedeapsă divină”. În iunie 2016 și în septembrie 2020 am ales, și reales, primari şi consilieri locali penali, unii aflaţi chiar în arest condamnați pentru acte de corupţie și acte sexuale cu minori, ştiind foarte clar ce şi cum sunt. Acum, ne pregătim să alegem un nou Parlament unde cei ce sunt simbolurile corupţiei şi fraudei politice româneşti sunt din nou pe liste, și mai mult ca sigur vor primi legitimitatea să ne reprezinte pentru încă patru ani. Şi din acest punct de vedere, cele solicitate în acele zile nu par a fi fost urmate de acţiunea civică necesară din partea noastră.
Sistemul medical românesc este acelaşi. Chiar astăzi cei din sistem se luptă cu moartea aproape cu mâinile goale, sătuli fiind de promisiuni neonorate. S-a aflat că dezinfectaţii folosiţi în spitale erau diluaţi, că secţia de mari arşi de la Spitalul Floreasca este, de fapt, un centru anti-îmbătrânire şi că în toate acele zile am fost bombardaţi cu minciuni. Nimeni, fie că îl cheamă Lascăr, Arafat, Bănicioiu sau Ponta, nu a plătit! Nimeni din sistem nu este anchetat pentru faptul că a minţit în cel mai mizerabil mod, jucându-se cu viaţă voastră!
Cu durere în suflet trebuie să vă spun că nici aici nu pare că moartea voastră să fi adus vreo schimbare, ei şi mulţi alţii precum ei, se joacă şi în acest moment cu viaţa altora.
Aş putea să continui însă nu cred că ar ajuta la ceva. Au trecut cinci ani de când vă plângem şi timpul pare a sta în loc. „Vrem o ţară ca afară” se manifestă mai degrabă prin dorinţa de a migra, decât prin dorinţa de a schimba ţara în care locuim. Continuăm să ne lamentăm cu celebra „o ţară de rahat” uitând că ţara asta nu este un ceva imuabil, ci este un rezultat al comportamentelor, atitudinilor şi acţiunilor oamenilor care îşi asuma rolul de cetăţeni activi. „O ţară de rahat” nu poate fi schimbată decât prin nişte oameni care-şi doresc să iasă din mocirla în care se află, care conştientizează unde au greşit şi fac tot ceea ce pot să îşi îndrepte greşelile. Si nicidecum prin marşuri ale tăcerii…
Voi aţi murit pentru ca noi să vedem unde „ţara” a greşit. De noi depinde ca anul ce vine să pot să vă spun că România se schimbă datorită vouă.
