Poezia lui George Bacovia pare a fi scrisă pentru „vremile supt” care ne aflăm în acest moment. Poetul este vizionar și întrezărește în fiecare vers situația incredibil de tensionată în care ne aflăm toți și are câte o imagine optimă pentru fiecare scenă a pandemiei. Dacă Nostradamus este considerat genial pentru că a prevestit în versuri confuze istoria lumii, Bacovia este și mai genial pentru că a surprins momentul de sărăcie și boală în care ne aflăm fără speranță de mai bine.
Încă din primul vers, autorul ne prezintă rezultatul campaniei ineficiente de vaccinare și a României educate care își asumă să își îmbolnăvească concetățenii pentru că narcisiștii sunt mai prețuiți la televiziunile ghiocel și pe rețelele sociale decât medicii. Moartea tinerei fete, infectată de fratele ei asimptomatic care nu crede în pandemie, se produce pe o targă așezată pe hol la ATI lângă alți pacienți care tușesc în cor din plămâni care funcționează cam ca operațiunea de colectare de TVA la români.
În versul al doilea, autorul ne prezintă un naiv care a crezut într-o Românie ca afară și care se sinucide prin tăierea venelor cu facturile la gaze și la energie electrică. În versul al treilea, autorul constată că este toamnă și că putem să ne întărim credința de a rămâne nevaccinați prin ingerarea nedigerată a mesajelor livrate prin televiziune de supereroi media care ne mint fără jenă că nevaccinații vor fi sarea pământului. La finalul primei strofe, autorul se adresează iubitei lui care pare uitată într-un loc de muncă istovitor de politicienii care cred că vor guverna etern România personal sau prin beizadelele lor.
În strofa a două, observăm că autorul se concentrează pe tăcerea unui parc, în care este tăcere pentru că decizia politică a fost să ne bulucească copiii ,ca la congresul liberalilor, pentru a aștepta cuminți în bănci infectarea inevitabilă cu Covid. În același parc, autorul ne prezintă un domn ce pare să nu fie un cetățean model care anunță în urlete că vom trăi într-o Românie ca soarele de pe cer pentru că vom fi salvați de Xena. Frunzele care cad amintesc de credincioșii lui Superman care luptă împreună pentru ca Superman să rămână premier până în 2024 pentru a o învinge pe Xena în lupta pentru funcția de președinte. Vântul de toamnă miroase a revoltă populară pentru că patru din cinci români oamenii nu mai cred în Superman și nici în ajutoarele sale harnice la livrat mesaje motivaționale de transformat Venus din Willendorf în Kate Moss.
Târgul pare că plutește rușinat de sărăcia celor care nu joacă golf. Autorul întâlnește un popă întristat de câte suflete tinere au ajuns la cele veșnice și un soldat singur, care are toată povara de a anunța vestea bună a vaccinării, la fel de obosit ca Filipide înaintea Atenei. Autorul își asumă să adoarmă ca Trăsnea din Amintiri din Copilărie pe cărți pentru că nu are nicio rudă în parlament care să voteze pentru face rost de un post călduț la o deconcentrată. Poetul este pe culmile disperării pentru că a ajuns să trăiască într-o regiune pustiită de români care așteaptă să fugă undeva unde președintele nu uită în weekend că țara arde.
Lumea pare că trăiește în eroare pentru că am ajuns să ne bazăm doar pe fake news și propagandă. Oamenii sunt dominați de sentimentul mioritic al bocetului aferent unor pierderi ireparabile pentru că viața le este în pericol și pentru că pâinea lor pare pierdută în haosul în care am rămas după ce nu mai știm dacă Superman va seduce din nou legislativul pentru un guvern minoritar.
Problemele sociale sunt observate de către poet, chiar dacă treaba nu era a poetului, ci a președintelui care abia așteaptă să se întoarcă vineri în orașul său care l-a consacrat pe scena politică. Scrisul iubitei nu poate fi clasic sau la mașina de scris, ci pe Facebook, acolo unde ura, narcisismul și lăcomia fac casă bună cu analfabetismul funcțional.
Starea de spirit a poemului este de sfârșit de lume. Pare că iubita îl neglijează pe poet așa cum și pe noi ne neglijează cei care au ajuns la putere și cred că pot uda canapeaua ca reputatul Dănuț. Sărăcia lucește ca soarele de pe cer promis de către Xena, de adevărații urmași al lui Zamolxes și de sosia nereușită a lui Vladimir Putin în lumina fulgilor de nea lucrați pe Photoshop.
Metalul specific unui cavou de lux cu care ne seduce George Bacovia pare să fie mai tentant decât bătaia de joc pe care casta conducătoare promite că ne-o vor rezerva și pe viitor. Dacă nu murim de Covid pentru că ne protejăm și pentru că avem șanse mai mari de supraviețuire urmare a vaccinării, ne așteaptă o frumoasă existență care nu prezintă confortul tristeții bacoviene.
George Bacovia pare că a dus o viață frumoasă în care nu a fost umilit și călcat în picioare în întâlnirile prea dese pentru un cetațean de bună-credință cu vestitoriii statul eșuat. George Bacovia pare mulțumit cu starea nației în care se călătorește existențial. Noi trăim pentru a regreta de fiecare dată că nu am plecat din țară când ne puteam integra undeva într-o țară unde credința în Dumnezeu nu se urlă și nu se mărturisește exclusiv pentru a amăgi votantul care crede realmente în Dumnezeu.
Frigul nu pare să fie o constantă în poezia lui Bacovia, așa cum este în viața multora dintre români care nu au bani de lemne. Foamea cam lipsește în poezia sa, deși este prezentă în casele multor români care muncesc și care nu se ajung cu banii.
Sănătatea precară a poetului generată de varicelă și malarie netratate la timp este comună cu a multor români care nu își permit să se trateze de afecțiuni minore și care mor cu zile pentru că sănătatea aduce bani serioși dacă ai oamenii tăi în funcții de decizie. Riscul de a cheltui banii eficient cu un director profesionist al Casei de Sănătate a fost înlăturat de către Superman care a acționat imediat să îl dea afară, fără explicații și fără regrete ca un adevărat lider „fără frică” al celor care iubesc să trăiască doar în echipe câștigătoare.
Plumbul care ne este turnat de către politicieni iresponsabili în picioare pare că a lipsit în viața lui George Bacovia. El măcar a putut să se bucure de o educație aleasă, de o societate în care politicieni cu o cultură europeană, nu cu cefe late, agresive și tupeiste, erau cei care conduceau, și de o Românie mare care, până la dictatura carlistă, a fost un stat funcțional.
Pentru cei care au ieșit în strada la Universitate în noaptea magică în care Cârlanul politicii românești a fost învins, președintele părea un vis împlinit, un Jack Kennedy care părea să ne ofere un viitor și care să ne livreze o țară ca afară.
Deocamdată timpul mai are răbdare și Klaus cel Iubit poate să ne scoată din băltirea în mlaștina unui stat eșuat și subdezvoltat prin reforme mici care să ne permită să visăm la poeziile lui Bacovia, în loc să le trăim în fiecare zi. Sau poate pur și simplu să ignore sentimentele celor care au crezut în el și să devină un Prinț Nefericit în antiteză cu Prințul Fericit al lui Oscar Wilde și să urmeze modelul luminos al tinerei speranțe a democrației Coriolan Drăgănescu a lui Ion Luca Caragiale…
