Complicitatea academică. Profesorii ar trebui să lupte împotriva imposturii

Un pluton de profesori, în care vârful de lance mediatic este acum cineva de la Universitatea Oxford, își „pierde” vremea în controverse cu sistemu’ și cu o armata de guriști de-ai lui ăla cu plagiatu’ – când într-o lume cât de cât normală la cap ar fi putut să-și folosească expertiza, timpul și energia pentru ceva mai constructiv, ceva care să mane căruță națională înainte.

Dar să despici firu-n patru și să argumentezi beton de ce rahatu’ este rahat, ca peste cinci minute povestea să se reia mot-a-mot, că ăsta de-acum nu este nici primul și nici ultimul din gașca „doctorilor”, ei bine, asta este un nonsens. Definiția din manual a stupidității.

Este că și cum un grup de critici de artă și filosofi intra într-un malaxor verbal ca să justifice de ce nu poți să faci o poză după „Cina cea de taină”, să mai adaugi câteva pete pe ea și apoi să te prezinți ca fiind un mare pictor, numai bun de expus la muzeul național.

Asta este un eșec al întregului proces de educație, pornind de la cei șapte ani de-acasă, când înveți în familie că nu trebuie să-ți însușești ce nu este al tău, al învățătoarei din școala primară, care trebuie să-ți bage-n cap că nu ai voie să copiezi, și până la conducătorul de doctorat, care trebuia să clarifice înainte de toate rostul unui doctorat, și apoi a întregii comisii care nu și-a făcut job-ul pe parcurs.

Unde a fost conducătorul? Ce fel de consiliere a făcut el pe parcursul studiilor doctorale? Că plagiatul este un proces, nu sunt cinci secunde de neatenție. Ce a făcut comisia, care este plătitĂ să recenzeze teza? Toți ăștia sunt părtași la porcărie.

Circul cu plagiatul „dr.”-ului Indiana Jones este doar partea de public entertainment. Este hahaha-ul norodului, subiectul de rumegat la o bere, chestia de care să faci mișto între două înghițituri și un râgâit. În fond, pe câți interesează cu adevărat plagiatul?

Este și o pârghie de presiune politică, că toate plagiatele astea sunt descoperite taman la momentul X, iar persoanele sunt parametrii importanți în ecuația politică, de-obicei un prim-ministru sau ministru din ministerele de forță [sic!].

Pe cine interesează că Gigel de la sculărie și-a plagiat lucrarea de diplomă la universitatea ABC? Poate însă Gigel ajunge profesor de gimnaziu sau de liceu, iar mentalitatea lui de hoț va contamina moral sute, poate mii de tineri, care vor porni la drum cu apucăturile lui Gigel.

Infinit mai trist pentru mine este că aceste situații și circoteca mediatică ce rezultă produc un efect nociv devastator asupra publicului larg, inclusiv trivializarea ideii de doctorat, de muncă academică, cercetare – de muncă intelectuală onestă, până la urmă.

De ce să muncești, când poți să furi?

Vorba „truismului” din vechea vorbă din copilăria mea: „Cine-i harnic și muncește, ori îi prost ori nu gândește.” Până și acum, după atâția ani, mi se spune la o bere: „Măi, Alex, tu ai învățat, noi ne-am descurcat.” Cui îi mai pasă?

Miza învățământului este însă mult mai mare decât corectitudinea tezei „dr.”-ului Indiana Jones. Aș sumariza așa: Spune-mi cum este învățământul tău, ca să-ți spun cine ești și ce vei fi.

Fiecare vrem ca învățământul să fie rewarding, fair, și personalizat pentru toți.

Rewarding (util) înseamnă că trebuie să te învețe ceva util fie pentru acum, fie pentru cândva de-a lungul vieții tale. Poate fi util în domenii STEM, științe, inginerie, mate, sau în umaniste, literatură, artă, ceva care să-ți încânte sufletul și să te facă a better human being.

Fair (corect) înseamnă că nimeni nu trebuie discriminat în procesul de învățare, fie prin faptul că accesul său este restrâns din cauza a cine este și unde locuiește, fie că este tratat altfel decât alții, pornind de la măruntele favoritisme în clasa.

În fine, personalizat înseamnă că procesul de learning trebuie să fie adaptiv, dat fiind că fiecare din noi învățam într-un fel propriu și avem interese și dorințe individuale.

Prin urmare nu există o singură rețetă, one size fits all, ceva care să funcționeze optim pentru toți, învățământul trebuie să se adapteze.

Învățământul util – corect – personalizat perfect este o asimptotă. Nu există nicăieri. Totuși, este nevoie ca unele principii de baza să fie clar articulate și impuse. Plagiatele la doctorate sunt doar vârful iceberg-ului.

Este doar unul din elemente metastazei generale, la care adaug rețelele de influență, nepotismul, banii încasați pe nimic, toate găselnițele de-a lungul vremii care s-au creat ca urmare a nevoii perverse de a avea access la cât mai mulți bani, putere și influență. Prietenii din țară îmi spun că este necesară intervenția partidului până și pentru a ajunge director într-o școală.

Nevoia de a oferi o educație utilă – corectă – personalizată a fost întotdeauna încălecată și apoi dominată de elementele materiale și sociale. De bani, putere și influență.

Să luam un caz simplu: universitățile americane au regula cum că nu-și angajează proprii doctori decât după un stagiu de cinci, șase ani petrecuți altundeva.

Se considera că proaspătul doctor este inițial în aceeași nișă de expertiză cu conducătorul său de doctorat și de aceea i-ar fi foarte greu să pornească o carieră independentă în aceeași universitate. În plus, fiecare universitate vrea să-și crească continuu expertiza în domenii dincolo de ce există la un moment dat.

În țară, lucrurile sunt exact pe dos: dacă cineva examinează CV-urile cadrelor didactice din universități va vedea că în proporție covârșitoare toți au doctoratele în locul unde sunt angajați, ba mai mult acolo au studiat și ca studenți.

Deci educația și cariera sunt în același loc.

Asta înseamnă că s-a format un balon de cunoștințe dincolo de care nu există absolut nici o expertiză. Când s-a creat legea Funeriu, am ridicat problema asta în asociația care a ajutat la conceperea ei, însă mi s-a spus că a nu lăsa universitățile să-și angajeze proprii doctori este nerealist în România din cauza problemelor financiare și sociale, de exemplu costul locuințelor.

Poate este așa, însă necazul atunci a fost că s-a amestecat un obiectiv în educație, nevoia de a avea continuu expertiză solidă în toate domeniile moderne, cu constrângerile financiare și sociale.

Odată amestecate, precum puiul de cuc care aruncă din cuib pe restul puilor – aspectele financiare și sociale au dominat rapid orice altceva legat de menirea de bază a învățământului, utilitate – corectitudine – personalizare.

S-au inventat rapid numeroase modalități de a-ți spori veniturile: o sută de mii de job-uri și funcții în paralel [deși ziua este de 24 de ore pentru toți], tot felul de aranjamente din categoria „eu fac asta, tu mă ajuți cu aia” și nu în ultimul rând activitatea politică, bat-o vina.

Totul pe fondul faptului că nu a existat niciodată meaningful accountability pentru porcăriile care se întâmplă și a analfabetismului rampant în probleme de conflict de interese. Se mai dă câte o demisie în cel mai rău caz, până când trece furtuna, dar aiureala continuă mai departe.

Amestecându-se scopul învățământului cu posibilitatea accesului la bani, putere și influență, s-a creat o situație mult mai nasoală decât plagiatul „dr.”-ului Indiana Jones sau decât faptul că este o teză substandard [cum s-a exprimat elegant profesorul de la Oxford].

Anume, s-a amplificat disoluția continuă, tot mai accentuată, a setului of core values în universități și în educație.

Îmi aduc aminte că prin toamna lui ’90-’91, unul din profesorii seniori din catedră ne-a spus că a primit un telefon de la prefect, care i-a cerut să-l treacă pe studentul X la examenul din toamnă.

„Prefectul m-a invitat la el acasă, unde i-am văzut căprioara din grădină, și mi-a cerut să-l trec pe X. Deși nu sunt de acord cu astfel de intervenții, l-am trecut, că nu trebuie să ne punem rău cu prefectura”.

Eu, la fel ca restul, nu am zis nimic, dimpotrivă, ni s-a părut la toți atitudinea normală. Câțiva ani mai târziu, unul din profesori, altul decât cel anterior, i-a făcut avansuri unei studente, la restanța din toamnă. Studenta s-a dus pușcă la prorector și i-a spus ce s-a întâmplat. Consecința? Nimic.

Mișto-ul general din catedră: „Mai nebunaticule, ce-ți veni?”… În rest, nebunaticul a continuat să fie profesor, a educat multe generații de-atunci încolo, a fost promovat, and all the good stuff of a “respectful” academic career. Un adevărat stâlp.

Mai departe, spre sfârșitul anilor ’90 [când plecasem deja], a fost un caz de plagiat cu teza cuiva din catedră. Cazul a produs atunci un mic uragan local, ulterior uitat în întregime. Cel în cauză l-a dat în judecată [și culmea a câștigat în instanță] pe cel care a încercat să nu lase teza să treacă de catedră, deși toți au fost de acord pe la colțuri că este plagiată, dar pe față, nimeni nu a zis nimic.

Nu acuz pe nimeni. Eu însumi am dat dovadă că nu am avut tăria morală, când aș fi putut, de a mă opune.

Problema este că există o confuzie, o mocirlă etică, care a fost și care observ că a rămas la fel.

Complacerea asta eternă cum că nu este treaba mea, de ce să mă bag?, îi înghite continuu pe cei tineri, așa cum am fost și eu, îi transformă și îi face să creadă că aceasta este norma, aceasta este calea corectă.

Există situații în care neutralitatea este inadmisibilă. Exista situații în care a ridica din umeri că nu este treaba mea ne face părtași. Și îmi vine nu știu de ce în minte replica sergentului Dawson din filmul „A few good men”: „We were supposed to fight for people who couldn’t fight for themselves. We were supposed to fight for Willy.”

În contextul situației cu „dr.” Indiana Jones, cei din lumea academică, mai ales profesorii seniori, ar trebui să se opună și să lupte împotriva oricărei imposturi academice, nu doar a plagiatelor, ci a imposturii în toate formele ei.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!