În România, orice loc frecventezi devine rapid o mică comunitate. Așa am intrat de curând în comunitatea băilor, în timpul unei scurte perioade de tratament la una din stațiunile balneare din zona Buzăului.
Este o comunitate de femei – doar câțiva bărbați – cu care ne-am cunoscut în prima zi de tratament și cu care mergem în grup la proceduri. De dimineață, ne căutăm pe holuri, ne îngrijorăm când una nu e printre noi și regretăm când unele din noi au terminat tratamentul și au plecat acasă.
Ne cunoaștem poveștile, bolile, și asta încă din prima zi. Nu există nici un loc în lumea asta în care oamenii să vorbească atât de ușor despre probleme, despre familie, despre necazuri și dorințe. Nimeni în afară de străini nu le mai ascultă doleanțele.
Noi nu mergem la psihiatru și nu ne dezvăluim secretele în familie. Noi ne confesăm străinilor care adaugă dramele noastre la ale lor. Cine se compară se consolează. Există totdeauna cineva care o duce mai rău, care are o boală mai gravă, copiii mai nerealizați, soți mai bolnavi sau mai morți, divorțuri mai tragice, situați mai precare.
Citește și: VIDEO Pandemia din pandemie. COVID-19 ne-a afectat psihic. Ce facem?
Una din prietenele mele, pe care o sunam adesea și nu ne separam decât după o oră de pălăvrăgit, se amuza zicând că sunt nevorbită. Nevorbitul la o femeie este o adevărată tragedie. Suntem făcute să povestim. Avem vocație și talent homeric.
Ne place să o luăm încet de la început și să divagăm cu lentoare. De la boli ajungem la rețete de bucătărie. În România, nevorbitul este boala secretă care macină femeile, mai ales cele de o anume vârstă, pensionarele, bolnavele. Nimeni nu le mai ascultă.
De la statutul de cetățean de mâna a două, cum sunt considerate de mulți, cu vârsta a treia trec la cel de cetățean de mâna a treia. Un pensionar este o persoană în care nu mai investești atenție și interes. Știi că are probleme. Dar aceste probleme pot fi pe sfârșite. De ce să pierzi timpul?
Așa se explică poate de ce femeile din comunitatea mea de băi vorbesc, dar nu ascultă. Nu au timp de ascultat. Cele zece zile de tratament trec prea repede. Întâlnirile la nămol, la bazin, la masaj sunt tot ce au la dispoziție să-și golească sacul de decepții, să dovedească cuiva că și ele contează, că au o viață și o demnitate.
Toate vor să redea imaginea a ceea ce au fost cândva: frumoase, iubite, energice și mai ales sănătoase. Cred că femeia româncă este una din cele mai bolnave. Cu genunchii și coloana în pioneze. Una din explicațiile unui medic este că în România femeia a fost dintotdeauna foarte prost hrănită. Ea a dat totdeauna cea mai bună bucățică soțului și copilului.
O mamă și o soție a mâncat dintotodeauna ce a mai rămas. De la pui, mânca ghiarele, târtița și gâtlejul. Nu mă contraziceți, am văzut asta în familia mea. În afară de pâinea cu care se umflau, restul era pe legume, ca să rămână pentru alții. În plus, sarcina de a căra sacoșele, a sta la aragaz, a spăla, a face curat le-a cocoșat spatele și le-a îngustat idealurile. Ca să cauți fericirea trebuie să ai timp. Și să fii odihnită.
Gabriela Adameșteanu a descris cu geniu acest lucru în romanul ei Dimineți pierdute. Numărul de femei care vin la băi cu boli de oase, de mușchi, cu artroze este mai mare decât cel al bărbaților, care vin la recuperare după accidente grave, operații sau atacuri de tot felul. Unii dintre ei vin după partenere. Singurătatea, zic ei, îi omoară. În fond, de multe ori, această singurătate înseamnă cineva suficient de sănătos ca să facă menajul și să îi pună ciorba pe masă.
Citește și: Ambiguități și contradicții în legile educației
Comunitatea mea se întâlnește la ora două fix pentru sesiunea de bazin cu apă caldă sărată. Înainte veneam toate în costum de baie. Apoi, una a uitat sutienul acasă și a intrat fără. A doua zi, eram toate topless. Iar când ne schimbăm nu ne mai ascundem sub prosop. Ne lăsăm formele la iveală fără jenă. Ce avem de ascuns? Toate avem vergeturi, colaci în jurul soldurilor, sânii lăsați.
Majoritatea sunt dolofane de la prăjeli, patiserii, mâncarea grasă și cât se poate mai ieftină. Anii de sacrificii, trădările, decepțiile, extenuarea se văd pe trupul unei femei. Iar disprețul celor care își bat joc de asfel de devotament familiei și societății este de neiertat. Este tot ce am văzut mai trist și mai nedemn în ultima vreme. Mai ales când vine din partea altor femei.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Haideti sa nu exageram . Om fi noi feministe dar nici chiar asa . Statistic vorbind barbatii cam dau „ortul popii” mult mai din vreme decit femeile .Speranta de viata , in Romania , este undeva cam la 78 de ani pentru femei iar pentru barbati speranta scade galopant in pasi usori de„ artroza” undeva cam pe la 72 de anisori„ batuti pe muchie „asta daca au noroc cu carul .Cit despre induiosatoarea imagine cea a sinilor lasati sau a altor forme supuse degradarii timpului nu avem a ce ne rusina .Bine ca nu au fost si niste „ masculi feroce ”vorba vine , pe acolo sa te tii lasaturi de tot felul .Cum ei nu prea sunt purtatori de sutiene chiar daca virsta , la unii, le-ar recomanda si asta sa te tii izmene scoase la intimplare pe marginea bazinului .O imagine de neuitat .