Primi care au scăpat de stres au fost violonceliștii. Desigur, pentru public sunt de interes numele celor care au triumfat în finală, dar adevărul e că, muzica a câștigat noi muzicieni care vor duce mai departe frumusețea ei. Pe unii, sînt convinsă, îi vom reîntâlni sau îi vom vedea și la alte concursuri.
Joi, juriul (componență aici), a deliberat. Mai întâi, numele finaliștilor: Benjamin Kruithof (Luxemburg), Constantin Borodin (Republica Moldova/România) și Constantin Siepermann (Germania).
Premiul pentru cel mai bun acompaniator străin i-a fost acordat lui Claudio Berra.
Pentru sesiunea finală Borodin și Kroithof au ales să cânte Concertul pentru violoncel și orchestră în si minor, op. 104 (1894-1895), de A. Dvořák. Și bine, și rău. Bine, în special, pentru public. Comentariul pe care îl fac nu este neapărat cu iz nationalist primitiv, ci prin prizma unuia care l-a mai ascultat pe Borodin, făcând și dovada că știu ce spun.
În vară, într-un articol despre semifinaliștii români (citește aici), îmi exprimam nedumerirea cum de n-a ajuns în finală de anul trecut pentru că, era peste locurile 2 și 3 de atunci. A ajuns anul acesta!
Acest concert este un fel de the beauty of the beauties în materie de concerte de violoncel. Prin urmare, are foarte multe interpretări, violoniști celebri, orchestre de primă mărime. Ai standard de comparație.
Dvořák a construit cu mare dragoste și grijă acest concert.
Relația dintre solist și orchestră este de mare echilibru și dialog, asemănătoare cu idealul Beethovenian. Instrumentul este exploatat în toate posibilitățile sonore și virtuozice, surprizând cu marea sa varietate tonală, mai ales în registrul acut unde par să nu existe granițe.
În prima mișcare, Allegro, Dvořák ne farmecă prin amestecurile sale timbrale foarte rafinate: clarinetele și violoncelele par să-și „încurce” propria voce, cornii transformă sunetul metalic într-o pastă moale de lemn, iar solistul aleargă în sus și în jos coardele parcă vrând să imite toate celelalte instrumente.
Solistul nu este întotdeauna în prim plan.
Are momentele sale când preia temele și le duce mai departe, într-o atmosferă de conversație calmă (Andante), țese un dialog privilegiat cu instrumentele de suflat: clarinetul, flautul, oboiul. Finalul este construit armonios și are scopul de a crea o zonă de puternică tensiune care își va găsi „ieșirea” firească abia odată cu sosirea temei solistului, o temă cu un caracter melodic, pe profil incisiv si cu un design ritmic inconfundabil, imposibil de uitat.
Interpretările celor doi au fost diferențiate la nivel de orchestră. În timp ce Borodin a fost interpretul în sensul Beethovenian, și, din păcate, uneori, chiar dacă rareori, acoperit de orchestră, Kruithof a fost mai mult în zona Concertului romantic, o variantă camerală în care solistul deține pole position, chiar dacă Dvořák nu a gândit așa concertul.
Cel puțin așa s-a auzit din sală. Aproape am știut că el v-a câștiga locul I. Borodin a luat locul al II-lea, deși, corect, ar fi fost locul I ex aequo. Altfel, amândoi au avut interpretări pline de emoție cu măiestrie tehnică incontestabile.
Constantin Siepermann, clasat pe locul al III-lea, a ales pentru finală Sinfonia Concertante pentru violoncel și orchestră op. 8 (1901), de G. Enescu. O alegere superbă pentru un violoncelist, dar cu destule capcane. Superbă pentru că Enescu a dat spațiu violoncelului.
Începută la fel ca și concertul lui Dvořák, aici, violoncelul preia conducerea melodică aproape pe tot parcursul, făcând pauze doar arareori pentru câteva acorduri orchestrale. Un carusel melodic și emoțional și o extravaganță virtuozică rar întâlnite.
Capcanele constau în propria tehnică, lucru la care s-a descurcat foarte bine, respectiv, în acompaniamentul orchestral, acea limită între prezență, virtual, emoție (înțelegere). Așa cum am afirmat-o în numeroase rânduri, off-Enescufestival, în stagiuni, nu se cântă Enescu.
Rar nu înseamnă că se cântă. Neamțul nu avea de unde să știe, prin urmare, „citirea” partiturii a fost pe alocuri rigidă, doar cu momente amintind de romantismul franțuzesc prezent în compozițiile sale din acea perioadă prin influența profesorului Gabriel Fauré. Chiar și așa, noblețea muzicii enesciene s-a simțit imediat în aer.
Și așa s-a încheiat prima finală.
Pentru că am recomandat și evenimentele satelit ale concursului, pe care deja le-am descris, doar câteva scurte impresii.
Gala inaugurală, susținută de orchestra Filarmonicii „George Enescu”, dirijor Ainārs Rubiķis, a avut două momente. Deschiderea a aparținut compoziției câștigătoare de anul trecut, An Axe for the Frozen Sea de Karlo Margetić. Pentru mine a fost o încântare, dar eu sînt consumator frecvent de muzică nouă, poate că ar fi fost benefică o proiecție pentru ca piesa să ajungă la cât mai multă lume, mai ales că a fost transmisă și la televizor.
În prima parte, Concertul în do major pentru vioară, violoncel și pian, op. 56, de L.v. Beethoven. Valentin Șerban (vioară), Jaemin Han (violoncel) și cel mai tânăr câștigător din istoria competiției, 15 ani, și Yeon-Min Park (pian). Recunosc, dezamăgitor.
Știu că orchestrele noastre sînt cu karma la nivel scăzut când vine vorba de soliști, bine că s-au inventat excepțiile, dar fiind gală, aveam și alte așteptări. De obicei, se spune că dirijorii sînt de vină. Norocul meu este că am ascultat atât de mulți dirijori și de atâtea ori, încât, nu mai cumpăr acest argument.
Violoncelul în cea mai mare parte a fost acoperit, tot dialogul între partide și soliști a avut un soi de bruiaj, părți bune, pierderi de tempi, volume, în fine, ceea ce ar fi trebuit să imprime speranță, exuberanță, fericire, a fost un fel de cursă cu obstacole. Poate că exagerez, dar compar cu bisul – II. Andante con moto tranquillo din Piano Trio nr. 1 în Re Minor, op 49 de Mendelssohn-Bartholdy, care a fost emoție totală, un moment unic, superb.
În partea a doua, parcă a intrat altă orchestra pe scenă. Simfonia nr. 9 în do major, D 944 de F. Schubert. Interpretarea a fost sublimă, s-a plecat în stare de imponderabilitate de la Ateneu.
Desigur, și muzica e celestă, dar la cât de complicat stratificată este simfonia, dacă interpretarea nu e cristal, se transformă în coșmar. Iar partida de woodwind a prestat divin, fiind și cheie în reușita interpretării.
Primul recital a fost cel al violonistului David Grimal și pianistului Itamar Golan. Ca de obicei, una din acele seri când muzica clasică te răsfață și te câștigă pentru totdeauna.
În continuare, pentru cei care vor momente de revelație bilete aici și detalii aici și aici.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
