Concursul Internațional „George Enescu” – FINALA VIOARA. Sunete eterice au inundat cupola Ateneului. Poate, a cutremura sau inunda n-ar fi tocmai verbele de folosit în aceste zile. Dar am prins cutremurul de ieri chiar la Ateneu și am și uitat de el după o seară în care muzica a ocupat fiecare centimetru cub din rotondă, scufundându-ne în visare și emoții.
S-a restabilit și un echilibru astral. Dacă finala de violoncel a avut 3 concurenți, la vioară am avut trei soliste. În ordinea intrării pe scenă: Wakana Kimura (21 de ani, Japonia), Mayumi Kanagawa (30 de ani, Statele Unite ale Americii) și Hyeonjeong Lee (13 ani, Coreea de Sud).
Informații biografice aici.
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, avându-l la pupitru pe Alan Buribayev, a acompaniat finalistele. Un dirijor inteligent care a dimensionat orchestra la necesarul partiturilor, a creat simbioza solist – orchestră, fără a lăsa orchestra în umbră, dar nici să o evidențieze peste ceea ce trebuia să fie. Un echilibru găsit cu pasiune.
Concertele alese de concurente pentru finală, am avut norocul, noi, publicul, să fie și diferite. Pentru orchestră nu știu dacă a fost la fel de bine.
Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră Sz. 112 de Béla Bartók
Concertul este o dantelărie de o frumusețe înfiorătoare. Se caracterizează printr-o virtuozitate deosebită atât solistic, cât și orchestral, cu un simț al proporției superb între protagoniști. Liniile sinuoase și foarte lungi ale cântecului viorii se mișcă scormonitor printre cele mai imprevizibile combinații orchestrale, participând la amestecuri timbrale neobișnuite și ingenioase.
Frumusețea izvorăște dintr-o genială combinație de teme populare, atât de temeinic studiate de Bartók, cât și din întregul bagaj acumulat de la Bach și Beethoven la noutățile avangardei. Pe toate le introduce în acel glob magic de unde, cu formule doar de el știute, ne-a blagoslovit cu acest giuvaer muzical. Din lista serii era preferatul meu. Nu e un concert popular în sălile de concerte, la noi cel puțin. Violonista Ioana Cristina Goicea îl mai aduce când vine în România să concerteze. Pentru Kimura a fost, în general, propria piatră de încercare. Interpretarea a fost entuziasmantă, acel cuplaj orchestră violonist a funcționat în parametrii. O lucrare atât de grea și care oricând poate aluneca spre sinistru, nu mi-a venit să cred că a avut atât rafinament în arcuș, strălucitor, pasionant. Dar n-avea să ia premiul pe care mi-l doream.
Concertul nr. 3 în si minor pentru vioară și orchestră op. 61 de Camille Saint-Saëns
Este un concert făcut să fascineze publicul. Chiar și juriile. Trucuri care desprind genial sunetul, îi dau profunzime, îl fac 3D. La fel ca la Bartók, sursele populare se simt imediat. Căldura exotică a melodiilor țigănești și andaluze implică emoțional imediat ascultătorul.
Ca dintr-un joben de magician, solistul, concertul l-a avut ca sursă de inspirație pe celebrul violonist Pablo Sarasate, scoate noi și noi momente intens expresive. Un angajament virtuozic captivant, dublat de aranjamente orchestrale romantice, fluide. În clasamentul meu de compoziții era pe locul 3. Mayumi Kanagawa a fost în model. A intrat în tablou foarte repede. A știut să conducă și să accentueze fiecare moment. Coerent, romantic, tumultos, violonista a împins publicul în starea gândită de compozitor.
Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms
Capodopera se înscrie în categoria opusurilor pe care, probabil, le vei asculta de cele mai multe ori într-o viață. Cu precizarea că-ți vei dori s-o auzi și mai mult. Există ceva captivant, dă dependență. Atât de frumos și atât de complicat. Prima mișcare este, posibil, cea mai complicată din istoricul primelor mișcări ale concertelor de vioară. O bogăție tematică greu de egalat, cu expresivitățile de rigoare atașate, desfășurări grandioase ale orchestrei, cadență uluitoare, te lasă fără respirație.
Partea a doua lentă, în care orchestra se revarsă generos în fundal, iar vioara construiește arabescuri grațioase. Și finalul, unul dintre momentele cele mai recognoscibile din muzica clasică, a Rondo, e construit pe o temă maghiară. Vioara se dezlănțuie în excursii virtuozice uluitoare, într-un dialog neîntrerupt cu orchestra. Hyeonjeong Lee, copilul precoce ajuns în finala de la București, avea să rupă inimile spectatorilor și telespectatorilor (votul publicului). Prima parte, pariul a fost câștigat. Interpretarea poate fi liniștit dusă alături de cele mai memorabile ale maeștrilor zilei. Acuratețe, dezinvoltură, virtuozitate, incredibilă înțelegere și interpretare a nuanțelor. E totuși un copil, iar acest lucru s-a resimțit odată cu trecerea în partea a doua și finale. Interpretarea ușor, ușor s-a scurs. Concentrarea și execuția erau acolo, dar însuflețirea și energia erau în safe mode.
Citește și: Milionarii plajelor refăcute de stat cu un miliard de euro
Juriul, format din Dmitry Sitkovetsky (Președinte al Juriului), Mihaela Martin, Liviu Prunaru, Silvia Marcovici, Shlomo Mintz, Boris Garlitsky, David Halen și managerii Doug Sheldon și Benjamin Schwartz, a deliberat destul clar și consecvent. A contat interpretarea serii, cap – coadă, nu ce-ar putea să devină sau ce-ar fi putut să fi fost. De această dată, premiul meu nu a coincis cu al juriului. În general, la vioară mi s-a întâmplat să fiu în direcția greșită. Tot încerc să aflu ce nu simt, ce nu aud.
- Premiul al III-lea – Wakana Kimura
- Premiul I și Premiul Ștefan și Valentin Gheorghiu pentru cea mai bună interpretare a unei Sonate de George Enescu – Mayumi Kanagawa
- Premiului al II-lea, Premiul publicului și Premiul pentru cea mai bună interpretare a lucrării impuse – B.A.C.H., Passacaglia pentru vioară solo de Vlad Maistorovici – Hyeonjeong Lee
Premiile speciale au fost înmânate de dirijorul Cristian Măcelaru, Irina și Roxana Gheorghiu, reprezentanta Rompetrol.
Violonistul Dmitry Sitkovetsky, unul dintre veteranii juriilor de la edițiile concursului, a onorat premierea câștigătorilor.
Concursul continuă. Etapele de pian au început, intrare gratuită.
Pentru melomani continuă recitalurile, program aici.
Foto: Organizator Artexim
