Concursul Internațional „George Enescu” – FINALA VIOLONCEL. Ar putea suna bizar, dar finaliștii concursului, aseară, n-au intrat pe scenă să își adjudece vreunul din premii, au intrat să ne câștige pe noi, publicul. Și au reușit.
Violoncelul este pentru orice meloman un paradox. Pentru un novice reprezintă o imediată atracție. Îl vezi așa de mare, iar sunetul său este atât de catifelat, de pătrunzător, de profund. Violonceliștii înșiși nu știi de unde să-i iei. În mișcările lor în relația cu instrumentul vezi adunate, parcă, din mișcările harpiștilor, ale organiștilor, iar personal văd și ceva de la corniști. Sigur, imaginația poate zbura.
„Fiecare instrument are farmecul său, adevărat, dar violoncelul…”
Jonny Greenwood, anti eroul de la Radiohead, cel care a fondat Octatonic Records, casă de discuri pentru muzică clasică, spunea: „Un om de 20 de ani care poartă o cutie de violoncel va fi întotdeauna mai impresionant decât cineva cu o chitară. Doar că este mai greu de făcut. Este nevoie de mai mult angajament, iar sunetele pe care le scot sunt atât de nelimitate – pentru că instrumentele pe care le cântă sunt „tradiționale”. Fiecare instrument are farmecul său, adevărat, dar violoncelul….
În finală au răsunat două lucrări. Poate cele mai populare în termeni de frecvență și pentru că sunt sălbatic de frumoase.
Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104 de Antonín Dvořák. Orchestra joacă un rol important, ca o orchestră de operă care își acompaniază baritonul. Temele inspirate din folclor și romantismul perioadei au dat melodicitate și fluiditate întregii lucrări. Gândit pentru virtuoșii vremii, Hanus Wihan, opusul are pentru violoncelist o partitură aproape ofrandă adusă acestui instrument. Filigran și arabescuri. O poezie. Iar Dvořák, un maestru emerit al armoniilor orchestrale, este unul din „zidarii” de înaltă clasă care a știut să așeze notele strat peste strat înălțând catedrale muzicale.
Citește și: Concursul Internațional „George Enescu” – seria recitalurilor – Săptămâna Violoncelului
Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestră op. 107 de Dmitri Șostakovici, Capodopera lui Șostakovici este o dedicație lui Mstislav Rostropovici. Concertul începe cu o superbă parte de ”acomodare” a violoncelului cu orchestra, pentru a ne pregăti pentru ce urmează, care, la prima ascultare a concertului se transformă în șoc. Cu timpul și audiții repetate, de-abia începi să-i savurezi fiecare măsură. Partea a doua e ca un descântec cu sunetele armonice și celeste ale violoncelului și registrul înalt al viorilor. Finalul este dominat de cadenza solo. Polifonii, pizzicatos, armonii, elegia inițială se intensifică până la o strălucire orbitoare.
Finaliștii: Chinezul-american Haddon Kay, 24 de ani, italianul Ettore Pagano, 21 de ani, și japonezul Yo Kitamura, 20 de ani.
Informații biografice aici.
Acompaniamentul a fost asigurat de Orchestra Națională Radio – dirijor Jonathan Bloxham
E ordinea intrării în scenă. Recunosc, nu prea cred în concursuri. Sunt bune pentru concurenți, nu neg, bani, expunere etc, dar de-a lungul timpului am observat, la diverse concursuri, destule inconsistențe. Am scris un articol despre cât de indispensabile sunt concursurile, chiar cu voci din interiorul business-ului aici .
Kay și Kitamura au mizat pe Dvořák. Nu m-a mirat alegerea lor.
Haddon Kay a fost primul. Din păcate, Orchestra Națională Radio pentru prima dată în ipostaza de acompaniator în concurs și la primul concurent, a fost prea mult, n-a făcut față. A rupt sala, au acoperit concurentul. Nu i-au dat șanse. Chiar și așa, pe pasajele în care putea fi auzit, din instrumentul său romantismul scria povestea, acordurile curgeau frumos și sunetul era plin, contactul era rapid, și despărțirea bruscată de orchestră. Premiul al III-lea.
Ettore Pagano a fost inspirat cu alegerea sa. Șostakovici, nu numai că este o piesă de rezistență și show off al virtuozității violoncelistului, pe care Pagano o are cu asupra de măsură, dar compozitorul a avut grijă ca orchestra să intervină atât cât să iluzioneze întregul. Așa că, per total, totul a sunat foarte bine, iar Pagano, pur și simplu, a impresionat. A arătat că duce cu talent și pasajele dinamice, energizante, și creează atmosferă în cele lirice. Nu e de mirare că a plecat cu mai multe premii acasă. Premiul al II-lea al concursului, Premiul publicului și Premiul pentru interpretarea Sonata nr. 2 în do major pentru violoncel și pian op. 26 de George Enescu, din programul impus.
Yo Kitamura a intrat după pauză, având de interpretat același Dvořák. Pauza a fost un sfetnic bun și pentru orchestră. Sau, deduc că le-ar mai fi trebuit o repetiție în plus. Dialogurile cu solistul au fost ceea ce trebuie. Imediat s-a creat atmosferă, stare. Kitamura, devenit una cu instrumentul, a reușit să dea drumul emoțiilor să le facă să plutească prin sală. Am intrat, eu cel puțin, în modulul acela despre care vorbeam, de abandonare și visare. Cu adevărat, declicul, desprinderea de realitate, de-abia acum s-a produs. Simțeam cum acest Japanese Boy modulează aerul, colorează cupola, parcă cânta cu tot cu reverb sau îți rămâneau sunetele în urechi. Habar n-am. A venit firesc că, la final, sala era în picioare. Aproape, juriul n-a mai avut ce face. Premiul I și Premiul pentru interpretarea compoziției Sebastian Androne-Nakanishi, din programul impus.
Seara s-a încheiat cu decernarea trofeelor. Maestrul Cristian Măcelaru, mangerul interimar Artexim, Cristina Uruc și violoncelistul Marin Cazacu, membru al juriului, au înmânat premiile speciale.
Trofeele, realizate anul acesta de artistul Mihai Băncilă, au fost prezentate și înmânate de președintele juriului maestrul Arto Noras. Componența juriului aici . Proaspeții premiați au primit și un ultim sfat de la acest concurs, prin vocea președintelui juriului, un gând al marelui Pablo Casals prin care acesta spunea că talentul muzicianului e un dar divin, dar el trebuie să slujească umanității și păcii.
Anul acesta, Concursul Internațional „George Enescu” a înregistrat câteva premiere. După o investiție fără precedent în promovarea concursului, numărul înscrișilor a atins cote istorice. 650, cu aproape 250 mai mulți decât ultimul vârf înregistrat, e drept fără turneu de promovare. Secțiunea de masterat dirijoral este iarăși o noutate. Introducerea ca probă impusă, interpretarea unei compoziții scrisă pentru instrumentul respectiv de un fost concurent.
Aș mai remarca eu, din bucătăria concursului, nu de alta, dar criticasem la timpul potrivit, curățenia sub formă de desțelenire a repertoriilor, unele erau scrise chiar cu greșeli.
Din păcate, la capitolul prezența românească am stat mai rău. La nivelul selecționaților pentru competiție. Dacă în 2020 era un record de participări românești, acum a fost cam liniște, iar dacă stau să mă gândesc că doi dintre violonceliști, în fapt, au revenit în competiție, e chiar trist. La vioară n-avem pe nimeni. Dar știm că talentele vin, deci nu disperăm.
Concursul continuă. Etapele de vioară au început, intrare gratuită.
Pentru melomani continuă recitalurile, program aici.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
