La sfârșitul acestei săptămâni se împlinesc 100 de ani de la adoptarea singurei constituții democratice a României Unite. A doua Constituție democratică a României, cea din 1923, a apărut drept urmare a creării statului național unitar român. A fost considerată o necesitate imperioasă a momentului, mai ales pentru faptul că atât Sfatul Țării de la Chișinău, cât și Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia solicitaseră alcătuirea unei Adunări Constituante, alese prin vot universal.
Din punct de vedere practic, Parlamentul apărut ca urmare a alegerilor din 1922 a fost declarat Adunare Constituantă prin Decretul Regal de convocare a Parlamentului. Au existat mari discuții la acea vreme în legătură cu adoptarea proiectului de Constituție.
Astfel, Constituția reflecta în principal ideile Partidului Național-Liberal, care la acea dată era majoritar în ambele Camere parlamentare. Opoziția (mai ales Partidul Național Român al lui Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache) nu a acceptat calitatea de Adunare Constituantă a Parlamentului și a declarat că din punctul său de vedere proiectul de Constituție era nul și neavenit, pentru că nu respecta procedurile constituționale de revizuire prevăzute de Constituția din 1866.
Au existat patru proiecte, adică unul elaborat de Ion I.C. Brătianu, al doilea de Romulus Boilă din partea Partidului Naţional Român, al treilea de către Constantin Stere de la Partidul Ţărănesc şi al patrulea al lui Constantin Berariu, expert în probleme juridice. Proiectul adoptat a fost cel al lui Ion I.C. Brătianu.
Constituția a fost adoptată în Camera Deputaților pe data de 26 martie 1923, cu 247 de voturi pentru, opt împotrivă și două abțineri, dintr-un total de 369 de deputați, precum și în Senat, pe data de 27 martie 1923, cu 137 de voturi pentru, două contra și două abțineri, dintr-un total de 194 de senatori. A fost publicată în „Monitorul Oficial” nr. 282, din 29 martie 1923.
A fost abrogată în mod expres prin apariția Constituției din 1938. A reintrat în vigoare (însă parțial și într-o formă modificată) la 31 august 1944. A mai suferit și alte modificări, la 10 octombrie 1944 și 13 iunie 1946. A doua abrogare a fost definitivă și a survenit pe 30 decembrie 1947.
Din punct de vedere al structurii, diferențele între Constituția din 1866 și cea din 1923 sunt aproape infime (8 titluri în ambele cazuri și 138 de articole în loc de 133). Denumirea titlurilor, a capitolelor și a secțiunilor este aceeași (cu o singură excepție). Diferențele mai profunde erau cele de ordin ideatic și conceptual.
De exemplu, la articolul 1, România era considerată „un Stat național, unitar și indivizibil”. Articolul 1 al Constituției din 1866 vorbea numai despre „un singur Stat indivisibil”.
O altă schimbare intervenea în domeniul acordării cetățeniei (naturalizarea). Cetățenia nu mai era acordată de către Parlament, ci de către Guvern (Consiliul de Miniștri potrivit denumirii existente în 1923), ca urmare a avizului unei comisii alcătuite din primul-președinte și președinții de secții ai Curții de Apel București.
Modificări apăreau și în ceea ce privește exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Spre deosebire de vechea concepție, când prin utilitate publică se înțelegea „numai comunicațiunea și salubritatea publică, precum și lucrările de apărarea țărei”, acum utilitatea publică însemna „căile de comunicație, salubritate publică, apărarea țării și lucrări de interes militar, cultural și acele impuse de interesele generale directe ale Statului și administrațiilor publice”.
În completare, celelalte cazuri de utilitate publică trebuiau „să fie stabilite prin legi votate cu majoritate de două treimi”.
Articolul 19 al noii Constituții extindea destul de mult regimul proprietății publice. Astfel, pe lângă „căile de comunicație, spațiul atmosferic, apele navigabile și flotabile” și „apele ce pot produce forță motrice și acelea ce pot fi folosite în interes obștesc” (care și până atunci aparțineau domeniului public), statul deținea în proprietatea sa „zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului”.
În completare, articolul 21 pomenea despre „factorii producțiunii”, dând statului competența de a interveni în relațiile dintre aceștia, în vederea prevenirii conflictelor economice și sociale. Aceste două articole vădesc o viziune mult mai etatistă, mai centralistă și mai intervenționistă decât vechea Constituție.
Se schimba într-o anumită măsură și regimul cultelor, în sensul că biserica ortodoxă și cea greco-catolică erau considerate „biserici românești”. Biserica ortodoxă era „biserica dominantă în Statul român”, iar biserica greco-catolică avea „întâietate față de celelalte culte”. Aceste formulări creau întrucâtva unele discriminări, cel puțin din punct de vedere teoretic.
Regimul învățământului era același, în sensul obligativității învățământului primar.
Libertatea de exprimare (în special a presei) se încadra cam în aceleași linii generale. Existau totuși unele aspecte noi. O primă noutate era aceea că, înainte de apariția unei publicații, proprietarul ei avea obligația de „a declara și înscrie numele său la tribunalul de comerț”.
Era reglementată mai amănunțit problema responsabilității. Astfel, la publicațiile periodice, responsabilitatea aparținea (în următoarea ordine) autorului articolului, directorului sau redactorului. Directorul și redactorul unei publicații periodice trebuiau să se afle în deplinătatea drepturilor civile și politice. La publicațiile neperiodice, erau responsabili autorul și editorul (sau chiar patronul tipografiei în situația în care autorul și editorul nu erau descoperiți).
În ambele situații, proprietarul avea o responsabilitate solidară cu ceilalți în ceea ce privește plata despăgubirilor civile. Altă diferență intervenea în ceea ce privea excepțiile de la judecarea delictelor de presă de către jurii.
Pe lângă vechile excepții, au fost introduse și altele noi, adică cele comise împotriva reprezentanților statelor străine, cele ce îndemnau la omor și rebeliune (când nu se trecea la comiterea infracțiunii), precum și „calomniile, injuriile, difamațiile aduse particularilor sau funcționarilor publici”, care aveau repercusiuni negative „în viața lor particulară sau în cinstea lor personală”.
Modificări foarte importante a suferit Titlul III (Despre Puterile Statului). Prima mare modificare era aceea că se desființa votul cenzitar și se introducea „votul universal, direct, obligator și secret pe baza reprezentării minorității”. Conceptul de reprezentare a minorității era nou față de Constituția anterioară.
Tot relativ la votul universal, în practică nu era chiar universal, deoarece articolul 6, alineatul 2 arăta că „legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”. Iar pentru alegerea senatorilor puteau vota numai cetățenii având peste 40 de ani. Nu puteau vota militarii și femeile, situație reglementată prin elaborarea unei legi speciale în 1926.
Numărul de deputați și senatori era diferit. Astfel, numărul lor nu mai era fixat prin texte constituționale (nu mai era precizată nici durata mandatului deputaților și senatorilor). Noile texte constituționale prevedeau că o lege electorală urma să fixeze numărul de deputați și senatori din fiecare județ. Câte un senator în fiecare județ era ales în mod indirect, adică prin votul consilierilor locali și județeni.
Un alt mare progres, pe lângă introducerea votului universal, era desființarea condițiilor de cens în ceea ce-i privea pe senatori. În privința deputaților, condițiile erau aceleași. Senatorii erau tot senatori aleși și senatori de drept. Sfera senatorilor de drept era însă mult mai mare. Pe lângă moștenitorul tronului, mitropoliți și episcopi, mai aveau această calitate președintele Academiei Române, precum și capii cultelor recunoscute de stat (dar cu cel puțin 200.000 de membri) și seful cultului musulman.
Pe lângă aceștia, puteau fi senatori de drept foștii prim-miniștri („președinți de consiliu” în limbajul vremii) care au stat în funcție cel puțin patru ani sau foștii miniștri cu minimum șase ani de activitate ca miniștri, foștii președinți de Camere care au exercitat această funcție pe durata a cel puțin opt sesiuni ordinare sau foștii deputați și senatori aleși în minimum 10 legislaturi, foștii președinți sau prim-președinți ai Înaltei Curți de Justiție și Casație, generalii în rezervă și în retragere, foștii comandanți de armate (care au exercitat comanda cel puțin trei luni), foștii șefi ai Marelui Stat-Major sau comandanți de armate pe timp de pace (cu patru ani vechime în funcție), precum și foștii președinți ai Adunărilor Naționale de la Alba-Iulia, Cernăuți și Chișinău, care au proclamat Unirea.
În sfârșit, fiecare universitate avea posibilitatea de a trimite un senator de drept, ales de către profesorii respectivi. Aceeași posibilitate o aveau și membrii Camerelor de comerț, industrie, muncă și agricultură.
Era creat și un Consiliu Legislativ, al cărui rol era „să ajute în mod consultativ la facerea și coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din inițiativă parlamentară, cât și la întocmirea regulamentelor generale de aplicarea legilor”.
Capitolul III al Titlului III (“Despre miniștri”) modifica condițiile tragerii la răspundere a miniștrilor. Astfel, indiferent de cine solicita urmărirea vreunui ministru (una dintre Camere sau Regele), acuzarea înaintea Înaltei Curți de Justiție și Casație era efectuată de către Ministerul Public.
În plus, orice persoană care se considera prejudiciată (păgubită) de un act semnat sau contrasemnat de către un ministru (și care în același timp încălca o lege sau Constituția) putea solicita statului despăgubiri bănești pentru prejudiciul respectiv. Mai mult decât atât, un ministru putea fi chemat de stat (ulterior votului în cadrul unei Camere) în fața instanțelor civile, pentru a răspunde din punct de vedere civil pentru dauna suferită de stat.
Și Titlul IV, care reglementa organizarea și atribuțiile puterii judecătorești, aducea completări și modificări destul de importante. Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Justiție și Casație îndeplineau rolul de Curte Constituțională, judecând cazurile de neconstituționalitate („inconstituționalitate”) a legilor.
Tot aceeași Curte avea competența de a se pronunța și în privința conflictelor de competență (“de atribuțiuni”) între diferitele instanțe judecătorești.
Articolul 104 consacra pentru prima dată inamovibilitatea judecătorilor „în condițiunile speciale” ale unei legi, iar articolul 106 arăta că „justiția militară se organizează prin osebită lege”. Tot puterii judecătorești i se dădea în competență judecarea cazurilor de contencios administrativ.
În domeniul administrației publice locale, se prevedea că „membrii consiliilor județene și consiliilor comunale sunt aleși de către cetățenii români prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu și cu reprezentarea minorității, după formele prevăzute de lege”. Existau membri de drept și membri cooptați ai acestor consilii (femeile majore puteau fi membri cooptați).
Titlul V prevedea în plus că puteau fi create impozite și în folosul „instituțiunilor publice cari îndeplinesc servicii de Stat”. În plus, bugetul nu mai avea nevoie și de sancțiunea regală. Era menținută Curtea de Conturi, care, spre deosebire de Constituția anterioară, dispunea de prerogative suplimentare.
Este ilustrativ articolul 115, potrivit căruia „Controlul preventiv și cel de gestiune a tuturor veniturilor și cheltuielilor Statului se va exercita de Curtea de Conturi, care supune în fiecare an Adunării Deputaților raportul general rezumând conturile de gestiune al bugetului trecut, semnalând totdeodată neregulile săvârșite de miniștri în aplicarea bugetului”.
În privința „puterii armate”, era creat în plus „un Consiliu Superior al apărării țării, care va îngriji, în mod permanent, de măsurile necesare pentru organizarea apărării naționale”.
Revizuirea Constituției avea o procedură mai complicată (era mai dificilă revizuirea Constituției) și putea avea loc și la inițiativa Regelui. Ultimul titlu, în articolul 137, decidea în ce condiții urma să aibă loc armonizarea legislativă, proces care, în realitate, a fost desăvârșit abia în perioada (sau sub conducerea) lui Antonescu.
Constituțiile din 1866 și 1923 erau mult mai democratice în conținut și spirit față de cele de după 1947. Prezenta Constituție e o struțo-cămilă. Din păcate, nu există mari diferențe între Constituția din 1991 și cea din 2003. Constituția din 1991 a fost o Constituție de stânga, spre deosebire de cea din 1923, care era o Constituție de dreapta. Principalele modele au fost Constituțiile franceză și portugheză.
Ilustrativ este faptul că unul din principalii experți străini a fost Robert Badinter, fost ministru de Justiție al Franței sub mandatul lui Francois Mitterand.
Principalele modificări sunt eliminarea medierii între cele două camere (acum avem primă cameră sesizată și cameră decizională) și eliminarea posibilității ca președintele să îl demită pe primul– ministru. Referitor la această din urmă modificare, nu a fost pentru cine s–a pregătit, a fost pentru cine s–a nimerit.
Dacă ar fi fost menținută, viața politică ar fi fost foarte diferită. Dar s–au păstrat același bicameralism șchiop și excesul de ordonanțe și ordonanțe de urgență. S-a mers pe principiul lui Caragiale „primesc să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”. Și calitatea clasei politice era cu totul alta. Erau mai mulți cu studii superioare, cu doctorate reale, multe în strainătate. Șeful statului și primul–ministru aveau prestigiu, nu mergeau mereu la schi și nu vorbeau cu roboții.
- „Avem de toate şi, totuşi, simţim toţi că n-avem nimic. Constituţia noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale, care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele, cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate şi fără nicio înrâurire asupra celor cărora se adresează: democraţia noastră nu trăieşte decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulţi de către o mână de îndrăzneţi.” – Liviu Rebreanu
- „Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar.” – Thomas Paine
- „Dreptul la prostie este ocrotit de constituţie. Aceasta ţine de garanţia dezvoltării libere a personalităţii.” – Mark Twain
- „Potrivit unui proiect de modificare a Constituţiei, numărul parlamentarilor se va reduce cu o treime, dar parlamentarii nu se hotărăsc care să fie aceea.” – Patrick White
