Spania reprezintă un caz unic în Europa prin aceea că este singura țară unde a fost restaurată monarhia după 1945.
Iar monarhia a fost restaurată datorită voinței lui Francisco Franco, liderul autoritar al Spaniei între 1939 și 1975.
Relația complexă dintre Franco și monarhie este un efect al eterogenității coaliției conduse de el în timpul și după Războiul Civil.
În afară de mișcarea falangistă antiregalistă, coaliția a mai fost formată din diverse facțiuni monarhiste aflate în competiție.
Monarhiștii tradiționaliști au favorizat restabilirea monarhiei și urcarea pe tron a lui Alfonso al XIII-lea, care abdicase în 1931.
După moartea acestuia în 1941, au susținut pretențiile la tron fiului său, don Juan de Bourbon, care locuia. în Portugalia.
Cu toate acestea, în timp ce don Juan susținuse inițial insurgența lui Franco, el a antagonizat regimul luând o poziție hotărât democratică spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
El era convins că înfrângerea puterilor Axei va pune capăt și franchismului.
Mișcarea carlistă a constituit o a treia componentă a coaliției lui Franco.
Carliștii aduseseră o contribuție decisivă la victoria lui Franco în nordul Spaniei și erau o forță de luat în seamă.
În timp ce unii carliști au fost în cele din urmă de partea monarhiștilor tradiționaliști, alții au continuat să-l susțină pe pretendentul oficial carlist, Javier de Bourbon Parma și, ulterior, pe fiul său Carlos Hugo.
Cu toate acestea, când acesta din urmă a devenit din ce în ce mai ostil față de regim, la sfârșitul anilor 1960, a pierdut sprijinul carlist și a fost expulzat din Spania.
Franco a trebuit să facă echilibristică pentru a menține această coaliție.
Dar, în același timp, lipsa consimțământului cu privire la monarhie a fost o scuză excelentă pentru ca el să-și păstreze puterile de șef al statului. În 1947, regimul a încercat să obțină o bază instituțională mai fermă prin promulgarea așa-numitei Legi a succesiunii la conducerea statului (Ley de Sucesión en la Jefatura del Estado), care a fost ulterior aprobată prin referendum popular.
Această lege a stabilit oficial Spania ca regat, cu Franco ca șef de stat pe viață.
Franco a obținut și dreptul de a-și numi succesorul, care trebuia să fie fie regent, fie monarh.
În 1948, don Juan și Franco au convenit că Juan Carlos va fi educat în Spania sub supravegherea directă a lui Caudillo. Acest lucru a dat naștere la o speculație tot mai mare că Juan Carlos ar putea fi desemnat succesor regal în locul tatălui său, chiar dacă un astfel de scenariu a fost respins de către don Juan și de Juan Carlos însuși.
Abia în 1969, Franco a pus capăt acestei speculații și l-a numit într-adevăr pe Juan Carlos drept monarh desemnat.
Din perspectiva regimului, era logic să ignorăm principiul dinastic, având în vedere că Legea Succesiunii nu avea în vedere o ” restaurare ” ci mai degrabă o ” instaurare ” a monarhiei, adică o fundație a unei noi monarhii.
Respingerea de către Franco a unei simple restabiliri a monarhiei a fost legată și de opiniile sale personale. Deși era el însuși un monarhist convins, el a avut un profund dispreț față de dinastia Bourbon. În viziunea lui Franco, urcarea pe tron a Bourbonilor francezi, la începutul secolului al XVIII-lea, anunțase declinul monarhiei.
El a considerat monarhii Bourbon ca fiind corupți de idei liberale și democratice, în contrast puternic cu predecesorii lor habsburgici, care încarnaseră valorile tradiționale spaniole atât de prețuite de regim.
Monarhia franchistă trebuia să se întoarcă la vremea marilor regi medievali și, mai târziu, la epoca de aur a lui Carlos V, a lui Filip I1 și a urmașilor lor.
Acest lucru s-a reflectat și în propriul său stil de conducere monarhist.
Citește și: Transalpina, acoperită cu zăpadă și ceață. Șoferii sunt avertizați să evite traseul
Încă din 1938, Franco a fost ridicat la gradul militar de căpitan general, care fusese întotdeauna rezervat regilor Spaniei.
În 1952, Franco a ordonat baterea unei monede peseta nouă cu bustul său și textul ” Francisco Franco Caudillo por la Gracia de Dios ”.
Caudillo a acordat, de asemenea, titluri de nobilime, în mod tradițional o prerogativă regală.
Pentru a-și spori statutul de semi-regal, el și-a menținut la minimum aparițiile publice, cel puțin până în anii 1950.
El a spus că primul rege al noii monarhii franchiste trebuia să fie un bărbat de neam regal.
Cu toate acestea, posibilitatea îndepărtată a unei dinastii Franco a amenințat brusc să devină realitate când, în 1972, nepoata cea mare a lui Franco, Carmen Martinez Bordiu, s-a căsătorit cu Alfonso de Bourbon-Dampierre, fiul fratelui mai mare al lui don Juan, Jaime de Bourbon-Dampierre.
Acesta din urmă renunțase la dreptul său la tron în 1933.
Din punct de vedere tehnic, a fost încă posibil să-l înlocuiască pe Juan Carlos ca succesor al lui Franco și se pare că, în special, soția lui Franco, Dona Carmen, a încercat să obțină acest lucru.
Când Juan Carlos I a devenit rege, s-a confruntat cu o dublă provocare, să genereze adeziunea spaniolilor cu privire la propria sa personalitate și instituția monarhiei în ansamblu și să cîștige încrederea liderilor de opinie internaționali cu privire la noul regim democratic.
Potrivit Constituției Spaniei din 1978, regele are funcții simbolice sau reprezentative, arbitrale și de moderare (mediere).
În primul rând, Regele este șeful statului și reprezintă Spania.
Celelalte personalități politice sunt temporare și uneori necunoscute în țări străine, dar toată lumea îl cunoaște pe monarhul Spaniei.
Acțiunile publice ale Regelui au și o valoare simbolică. De exemplu, prezența sa la semnarea tratatului de aderare la CE (Comunitățile Europene) de către Spania în iunie 1985
În al doilea rând, funcțiile de arbitrare ale monarhului sunt expuse în articolul 62 din Constituția Spaniei și sunt exercitate de comun acord cu Președintele Guvernului, un ministru sau Președintele Parlamentului.
Practic înseamnă că monarhul va sancționa marile evenimente de stat prin documente semnate sau doar cu prezența sa.
În al treilea rând, monarhul are funcții de mediator nu atât pentru că este șeful statului, ci pentru că reprezintă întreaga națiune. Regele nu este un om de partid sau un politician.
În prezent, problema existenței sau inexistenței monarhiei, conform unui sondaj din iunie 2022, se află pe locul 29 în lista celor 49 de probleme principale ale cetățenilor spanioli.
În același sondaj se arată că cele zece probleme principale sunt criza economică, șomajul, problemele politice în general, guvernul și anumite partide și politicieni, calitatea slabă a politicienilor, corupția și frauda, condițiile de muncă, sănătatea, activitatea partidelor politice, lipsa cooperării între instituții și instabilitatea politică
Pe lângă cele zece probleme principale de mai sus, mai putem menționa un sistem educațional inadecvat, partidele politice care colonizează instituțiile și un organism nefuncțional (CGPJ) al sistemului judiciar,
Sondajele de după încoronarea actualului rege Felipe în 2014,, arată un sprijin sporit pentru monarhie, reflectând eforturile sale de a îmbunătăți imaginea deteriorată a regalității.
Problemele fostului rege Juan Carlos, care au afectat considerabil monarhia, sunt cele ale unui individ și nu ale unei instituții.
Într-o țară atât de puternic polarizată din punct de vedere politic și cu o istorie turbulentă, actuala monarhie a servit bine Spania, stând deasupra luptelor politice.
Instituția monarhică a condus cea mai lungă perioadă de democrație stabilă a țării.
Înlocuirea monarhiei Spaniei cu o republică ar presupune o reformă constituțională imposibil de realizat în practică.
Un referendum pe această temă ar fi foarte riscant, după cum au descoperit britanicii cu Brexit.
Economia, a patra ca mărime din zona euro, a fost pe deplin integrată în economia globală.
Sistemul de două partide post-Franco, format din Partidul Popular și Partidul Socialist, care au alternat la putere, a dat Spaniei stabilitate, dar acum este contestat de două noi partide, de centru-dreapta Ciudadanos și de stânga Podemos.
Podemos, născut în urma ocupării în mai 2011 de către mii de tineri a pieței Puerta del Sol din inima Madridului, a devenit partid politic în ianuarie 2014.
În Parlamentul european este membru al grupului de stânga GUE- NGL.
Ciudadanos,este un partid apărut în Catalonia în 2006, in prezent aparținând grupului RENEW din Parlamentul European
Spania a devenit, de asemenea, una dintre cele mai progresiste țări din lume, departe de morala rigidă a regimului Franco și de canoanele bisericii romano-catolice.
În 2005, Spania a legalizat căsătoria între cuplurile de același sex.
Tot în acel an au fost introduse și proceduri accelerate în materia de divorțurilor.
Cuplurile nu mai trebuiau să fie separate timp de un an.
Divorțul nu a fost legalizat până în 1981. Până atunci o căsătorie putea fi desfăcută doar printr-o procedură ecleziastică complicată, după o serie lungă de demersuri administrative.
Din acest motiv era astfel accesibilă doar celor relativ bogați.
Poziția femeilor în societate a avansat considerabil.
În timpul regimului Franco, o femeie căsătorită, de exemplu, nu putea să solicite un pașaport sau să semneze un contract fără permisiunea soțului ei.
Femeile reprezintă astăzi 46% din populația activă, față de 30% în 1975 și dețin 40% din locurile în parlament.
Societatea este, de asemenea, din ce în ce mai laică și mai puțin influențată de biserica romano-catolică, un pilon al regimului Franco.
Factorii politici au stat, de asemenea, foarte mult la rădăcina crizei din Spania.
Instituțiile – cheie au fost politizate de către cele două mari partide, Partidul Popular și Partidul Socialist
Corupția a înflorit, în special în special în sectorul construcțiilor.
Cea mai aprinsă problemă cu care se confruntă Spania este problema independenței Cataloniei.
Franco nu chiar asa rău cum l – a înfățișat stânga spaniolă și cea europeană, care până în 1968 ridicau în slăvi URSS.
În cursul Războiului Civil spaniol s – au comis atrocități de ambele părți.
Comuniștii și socialiștii spanioli îl adulau pe Stalin și au trimis în URSS tezaurul Băncii Naționale a Spaniei.
Pentru Stalin Spania reprezenta un pas al expansiunii mondiale a comunismului
Iar Acum Rusia bagă bățul prin gard în Catalonia
Caudillo a reușit să domine Spania și datorită dezvoltării economice și creșterii nivelului de trai.
Perioada lui poate fi împărțită în 2, până în 1959 și din 959 până la moartea lui în 1975.
Până în 1959 economia spaniolă era autarhică
Dar la presiunile americanilor în 1959 a fost elaborat și pus în aplicare Planul de Stabilizare, prin care Spania își liberaliza economia.
La sfârșitul anilor 50, falangiștii au fost înlăturați din posturile de conducere, fiind înlocuiți de tehnocrați aflați sub influența Opus Dei.
Putem spune că Spania a semănat cu dictaturile de dezvoltare (regimurile militare) din America Latină, multe din ele susținute de SUA.
Citește și: Nicolae Ciucă, votat în unanimitate candidatul PNL la prezidențiale
Franco nu a intrat în război de partea Germaniei, deși Hitler îi promisese multe teritorii în schimbul acestui lucru.
Se pare că a fost convins în acest sens de către Wilhelm Canaris.
Prin faptul că nu a abolit monarhia el seamănă cu Ion Antonescu și Miklos Horthy, dar spre deosebire de aceștia și – a creat propriul partid.
El s – a autointitulat Caudillo, Ion Antonescu Conducătorul Statului, iar Miklos Horthy Regent.
Monarhia spaniolă a trecut prin două mari încercări după 1975.
Prima a fost în 1981, când a avut loc tentativa de lovitură de stat a colonelului Tejero.
Atunci acțiunile regelui Juan Carlos și discursul său televizat au salvat fragila democrație spaniolă
O altă încercare a fost cea din 2014, când regele Juan Carlos a abdicat, iar pe tron a urcat fiul său, actualul rege Felipe al VI – lea.
Indiferent de greșelile din viața lui privată, Juan Carlos rămâne un mare rege.
Abdicarea lui a salvat încă o dată monarhia spaniolă.
Iar in viitor, Spania va avea din nou o regină, atunci când se va sfârși domnia actualului rege.
Va fi pentru a doua oară în istoria ei.
În statele foste comuniste din Estul Europei, restaurațiile monarhice nu au fost posibile.
Principala cauză este că aceste state au fost dictaturi comuniste, care au fost mult mai nocive decât regimurile autoritare (militare).
Iar regimurile militare au fost conduse de generali autentici, nu de generali de popotă care se cred scriitori.
Este o realitate care o simțim.
Mai ales când în locul URSS avem Rusia lângă noi.
“Adevărul nu trebuie arătat gol, ci în cămașă.“ – proverb spaniol
“Ora cea mai întunecată este cea dinaintea răsăritului“ – proverb spaniol
“Cu minciuna poți cumpăra doar fum.“ – proverb spaniol
“Frica îl urmăreşte pe cel care trăieşte necinstit.“–proverb spaniol
“Tăcerea este sanctuarul prudenţei.“ – proverb spaniol
