Cristian Vasile este istoric și cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română (Programul de cercetare „România și Europa în sec XX”). Este conducător de doctorat și predă în cadrul Școlii de Studii Avansate a Academiei. Principalele sale domenii de interes sunt: istoria recentă, relații Stat-Biserică în sec. XX, istoria comunismului, politici culturale comuniste, statutul intelectualului în epoca postbelică. Dintre volumele sale menționăm: „Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965-1974” (Humanitas, 2014), „Ne trebuie oameni! Elite intelectuale și transformări istorice în România modernă și contemporană” (Cetatea de Scaun, 2017) etc.
S.P. : Ce înseamnă a fi artist în comunism?
C.V. : În primul rând nu putem vorbi despre artist pur și simplu. Vorbim despre artist de stat, mai ales după marea transformare care s-a petrecut după 1947-1948, plecarea regelui și instaurarea republicii și a partidului unic. Marea transformare este la nivelul artistului și a zonelor de autonomie, pentru că înainte de perioada comunistă sigur că exista și o zonă de dependență de stat a artistului. De exemplu, monumentele de for public – sculptorii, mai ales, aveau comandă de la stat. Sau, în perioadele de război, când artiștii au fost înregimentați în mare parte.
În perioada interbelică a existat o creație autonomă artistică și asta se pierde după momentul 1947. Autonomia, care exista înainte în parte mai mare sau mai mică, se pierde. Înainte artistul era reunit în organizații precum Sindicatul Artelor Frumoase și era, în general, o asociere liberă. Sigur că acest sindicat a cunoscut patronaje regale sau de altă natură, dar putem vorbi de o autonomie a artei. Sigur că ea este afectată la finele perioadei interbelice – 1937-1938, când România cunoaște regimul de extremă dreaptă, apoi legislația antisemitică când artiștii de origine evreiască sunt eliminați – dar până atunci artistul beneficiase de autonomie. O autonomie care se pierde atunci când România copiază un model sovietic. Sindicatul Artelor Frumoase dispare și este înlocuit cu o Uniune a Artiștilor Plastici, care copiază un model sovietic.
Artistul funcționează alături de un Fond Plastic, de care începe să depindă din ce în ce mai mult pentru comenzi. Este, evident, o comandă socială, dar de fapt este o comandă politică. Apare o organizație care înseamnă în mare parte înregimentare și comandă de stat și o tematică dictată de ideologie, care se circumscrie realismului socialist. Deci, unei metode unice de creație, care se menține să spunem, până în 1960-1965, apoi se merge pe diversitatea stilurilor. Dar, în esență, asta se pierde, asta pierde artistul.
S.P.: Cu alte cuvinte, este artistul și statul – care îl veghează pe acesta în permanență. Te-aș întreba în ce măsură artistul a avut posibilitatea să opteze vis-a vis de puterea politică. A fost o adeziune, a fost un compromis pe care l-a făcut, au existat și spirite care s-au remarcat printr-o atitudine de frondă?
C.V.: În mare pate putem vorbi despre un conformism, și el se reflectă și la nivelul marilor artiști care supraviețuiesc, se salvează…Unii sculptori – precum Cornel Medrea – își donează colecțiile, ba chiar propria lor creație, care devine pe urmă colecție publică și muzeu. De ce? – Pentru că depindeau de comanda de stat.
Mai trebuie spus un lucru despre artiști: înainte artiștii depindeau sau exista o relație simbiotică între ei și lumea colecționarilor. Dar lumea colecționarilor se stinge, iar unii colecționari erau și mecena. Erau comanditari, îi întrețineau pe artiști chiar financiar, or asta se pierde. Pentru că, în general, colecționarii erau oameni înstăriți, erau fie industriași, bancheri, medici și zona aceasta sărăcește. Este naționalizată în urma confiscărilor, deci artistul este acum față în față cu statul. Prin urmare, conformismul vine aproape de la sine mai departe.
Cum s-au conformat unii dintre ei? – au și intrat în sistemul concentraționar. Nu sunt multe cazuri dar, totuși, sunt cazuri documentabile și acum le regăsim în arhive CNSAS. Frondă? – există de la un anumit moment, mai ales când nu mai există teroare și când, să zicem, se acceptă o diversitate stilistică. Vorbim de sfârșitul anilor 50, mai ales anii 60. Dar, ce trebuie spus, este că imediat în presa artistică, politică și pe alte canale media apar critici de artă ideologi care pun la punct astfel de fronde. E vorba de fronde care practică un fel de pictură care imită pictura bizantină și care au un alt mesaj decât cel oficial, or imediat Scânteia și alte publicații de propagandă pun la punct lucrurile și au loc astfel de înfierări ale artiștilor.
Prin urmare, în acest context trebuie înțeleasă relația dintre artist și putere – statul este singurul comanditar. Nu mai există un terț. Nu mai există o piață de artă.
Vă invităm să vizionați înregistrarea integrală a interviului aici:
