Cea mai mare capcană în care cădem azi ca societate este să comparăm școala de azi cu școala de ieri. Cu orice școală de ieri, din anii 1980 sau 2000.
Păcăleala este cu atât mai mare cu cât simplul fapt de a fi trecut cu toții prin școli ne dă un fel de certificat de competență pentru participarea la dezbaterea publică privitoare la ce se întâmplă azi cu educația.
Astfel că pare a fi azi domeniul cu cei mai mulți „experți”, o expertiză născută spontan din frecventa și sterila formulă „pe vremea mea”.
De altfel, într-un plan mai general aș spune că „pe vremea mea” nu mai înseamnă aproape nimic astăzi. Nu pentru că nu am avea voie să ne raportăm la trecutul nostru; desigur, nu putem să nu facem asta, deoarece pentru mulți dintre noi acolo sunt copilăria și tinerețea noastre.
Acolo se află cea mai intensă și, de multe ori, cea mai frumoasă parte a vieții noastre. Dar a păstra un raport viu cu trecutul nu ne face pricepuți în rezolvarea tuturor problemelor prezentului.
Iar aceasta este valabil în special în privința școlii. Niciun fel de comparație cu trecutul nu ne ajută: nici aceea în care spunem că „pe vremea mea se făcea școală, nu ca azi”, nici cealaltă, cumva opusă, că „pe vremea mea, profesorii ne băteau sau ne exmatriculau”.
Nu aflăm nimic și nu ne ajută cu nimic să punem în opoziție prezentul cu trecutul, nici idealizându-l pe cel din urmă, nici diabolizându-l.
Nu se mai află acolo nimic care să ne ajute să mergem înainte ca societate. Iar asta nu se cheamă progresism, nici refuz al tradiției, ci pur și simplu justă poziționare în raport cu provocările viitorului.
Între anii 1980 și astăzi se află câteva praguri care au schimbat complet lumea și paradigma cunoașterii ei.
De atunci și până azi s-a prăbușit definitiv un regim politic pentru care disciplina de tip cazarmă, cu pedepse fizice și frică indusă permanent, era chiar modul de organizare a relației organelor statului cu cetățenii, a profesorului cu elevii.
S-a încheiat, probabil tot definitiv, un fals egalitarism, care oferea într-adevăr multora șanse de evoluție socială odată cu trecerea prin școală, dar care, în același timp, inventase un sistem concurențial feroce și complet ineficient, care mai mult excludea decât includea tinerii.
Citește și: Ministrul Educației dă vina pe pandemie pentru violența din școli. Ce spun psihologii
În același răstimp s-a schimbat în întregime regimul muncii: de la obligativitatea de a avea un loc de muncă sub amenințarea unor pedepse cu închisoarea, la liberalizarea radicală a pieței muncii și la „flexibilizarea” muncii, adică la o imprevizibilitate majoră a carierelor profesionale.
Foarte mult din ce înseamnă azi educație (mai ales într-un model cultural dominant în familii) este dependent de această iluzie sau obsesie a unui loc de muncă garantat după terminarea studiilor, după modelul părinților, care au lucrat patruzeci de ani în uzină, într-o școală sau un spital ori în administrație.
Și noi continuăm să facem școală bântuiți încă de această fantomă a unui job sigur și pe viață; de aceea persistă și azi o înclinație a părinților de a-și trimite copiii la facultăți „sigure”: medicină, drept, poliție sau armată.
Și tot de aceea, discursurile despre „aptitudini” și „competențe” nu înseamnă mare lucru tocmai pentru că noi știm mai bine decât lumea de azi, adică în răspăr cu ea că „meseria e brățară de aur”, deci ce-i sigur e sigur. Iar asta nu face decât să producă inadecvări și decalaje dramatice.
Dar cel mai mult în acest răstimp s-a modificat regimul cunoașterii. Generațiile anterioare, de până acum două decenii, sunt formate într-un mediu de cunoaștere rară, săracă.
Accesul la informație era unul privilegiat, rezervat profesorilor, a căror misiune era să o transmită în cadrul ritualurilor școlare, celor care nu știau nimic, adică elevilor. O mare parte a autorității profesorilor, vreme de aproape două secole, provenea tocmai din acest privilegiu de deținători exclusivi ai adevărurilor din domeniile lor. Iar actul educațional a fost unul de comunicare cu sens unic, dinspre un emițător spre un receptor, a unor pachete standard de cunoaștere, neschimbate vreme de decenii.
În contraparte, copilul era verificat periodic în privința asimilării și depozitării în memorie a acestor pachete cognitive, pentru că nu avea unde să le depună, altundeva decât în mintea lui. De unde rolul decisiv al memorării mecanice.
Dar de zece-cincisprezece ani încoace acest regim al cunoașterii s-a modificat radical. Accesul la informație s-a generalizat, locurile de stocare a ei s-au multiplicat exponențial și s-au externalizat, iar raportul cu ceea ce trebuie știut e bulversat complet.
Profesorii nu mai sunt deținători unici ai cunoașterii: mai mult, autoritatea lor s-a erodat foarte mult nu doar pentru că sunt concurați azi în producerea și transmiterea de cunoaștere de foarte mulți azi actori cognitivi, ci și pentru că practic orice conținut transmis de un profesor poate fi descoperit, în versiuni mai atractive, realizat de alți profesori, din țară sau de oriunde din lume.
Iar la aceste comparații copiii au acces instant și permanent și ele nu mai avantajează profesorii incapabili de schimbare.
În sfârșit, odată cu regimul cunoașterii s-a modificat și regimul tehnic al ei, suporturile, modurile de transmitere, de stocare, de prezentare sau chiar de structurare a ei.
Noi suntem, ca generații mai vechi, dependenți de modelul monoton și succesiv al asimilării informațiilor: adică prin lectură liniară, cuvânt după cuvânt, rând după rând, pagină după pagină.
Mintea noastră a fost disciplinată în această monotonie a acumulării liniare, stratificate, de informație, după modelul rădăcinii pivotante, din care cresc, nu-i așa, tulpina și crengile prin diviziuni succesive și logice.
Lumea digitală și mass mediatică a spart această monotonie și a expus copilul, ca subiect cunoscător, simultaneității informației și învelișului ei în imagini și secvențe dinamice video.
Ceea ce înseamnă că dobândirea de cunoștințe nu se mai face în modul disciplinar al asimilării, ci după cel liber, haotic sau creativ, al articulării de noduri în rețea.
Având certitudinea că orice informație necesară e disponibilă oricând, în orice colț din lume, copiii care învață azi se concentrează (sau au nevoie să o facă) pe conectivitatea între informații, sunete și imagini, pe plusvaloarea pe care o aduc rapiditatea, inventivitatea sau antreprenoriatul cognitiv.
Miza școlii nu mai este atât cum să-i facem pe copii să învețe cutare sau cutare lucru, ci cum să structureze creativ ceea ce au la dispoziție. Iar asta noi nu știm să le-o spunem, pentru că nu am trecut prin așa ceva.
Din toate aceste motive, la care se pot adăuga și altele, raportarea la trecut e mai degrabă o piedică decât o sursă pozitivă de inspirație pentru crizele școlii noastre.
Drama este însă că Educația românească e condusă, în minister, inspectorate și școli, tocmai de asemenea oameni pentru care școala de odinioară mai provoacă nostalgii și oferă exemple de bune practici.
Asta în timp ce viitorul se deschide în fața noastră cu niște provocări pe care nicio societate anterioară, nici românească nici de altundeva nu le-a cunoscut. În locul nostalgiei, e nevoie de mult curaj și creativitate. E timpul ca „pe vremea noastră” să iasă din orice discuție despre reforma școlii.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
