sâmbătă, 31 iulie 2021
AcasăNewsletterCULTURA | Interviu cu fiica pictorului Marin Gherasim

CULTURA | Interviu cu fiica pictorului Marin Gherasim

Alina Gherasim este scriitoare, pictoriță și ilustratoare cu o bogată experiență. Născută la București, la 13 decembrie 1973, a studiat Artele Plastice la Universitatea de Arte Frumoase București.

Când l-ați cunoscut pe tatăl dumneavoastră?

Într-o zi de primăvară sau poate de toamnă am fost în vizită la atelierul de pictură al unor studenți. Eu aveam vreo patru ani, iar ei erau studenții tatei, așa s-au prezentat. Am regăsit secvența într-o fotografie, el mă ținea în brațe, era îmbrăcat elegant, cu un costum și o helancă pe gât stil anii ‘70, purta perciuni, era un bărbat frumos cu ochi albaștri limpezi, atunci nu îmi era foarte clar cine este, dar îmi inspira încredere. Am amintirea unui chip fericit, al lui, deși nu erau ani ușori, dar avea studenții, familia, persoane la care a ținut toată viața și care l-au motivat să existe și să picteze.

Sau poate că pe tata l-am cunoscut atunci când, prin clasa a doua, am fost întrebată de învățătoare ce sunt părinții. La mama era clar, profesoară de desen, dar despre tata nu am știut ce să spun. Auzisem prin casă că e pictor și asta nu-mi inspira prea multă încredere, nu semăna cu meseriile celorlalți părinți. Așa că am ales să tac. Dar în tăcerea de atunci am avut senzația că în sfârșit știu cine este.

Poate că pe tata l-am cunoscut cu adevărat, în mare taină, în ultimele lui zile de viață, când mi-a cerut să îi aduc acasă de la atelierul lui din Pangratti ultimele lui patru tablouri și împreună cu mama să facem un ultim vernisaj. În fața noastră, eram doar noi trei, le-a semnat pe spate cu o carioca neagră, cu scris tremurat, dar fără să ezite, l-am simțit iarăși fericit în toată negura durerii, fericirea avea un loc al ei, nestricat și înrădăcinat într-o altă lume. A dus până la capăt ceea ce avea de făcut, disciplina muncii lui era o disciplină monahală, nu avea nicio legătură cu iminenta trecere ce avea să survină. Am simțit că a predat atunci uneltele harului său fără niciun regret.

În ultimul lui jurnal scris și desenat, am văzut că pe ultima pagină a lipit imaginea unei sculpturi a lui Giacometti și a scris „Trecător”. Atunci, în tăria clipei, l-am cunoscut pe tata cu adevărat și am simțit că mi-a transmis totul.

Cum îi spuneați – direct – tatălui dumneavoastră?

În copilărie, în niciun fel. Nu avea nume, era evident pentru mine că e el și atunci nu simțeam nevoia să-i spun cumva, intram direct în subiect. Mult mai târziu i-am spus „tata”.

Cum vă spunea când erați mică? Gen – „Albinuța”, „Buburuza”, „Prințesa” ș.a.m.d.

Când eram mică, îmi spunea „Gălușcă” și am să exemplific și cu un desen de-al lui, ca să fie clar de ce. Tata se juca foarte des cu mine (seara, pentru că diminețile erau dedicate picturii sau scrisului): jucam Piticot, Nu te supăra, Frate!, șah (el m-a învățat), mereu mă supăram când pierdeam, iar el îmi propunea să mai începem un joc.

Apoi nu mi-a mai spus pe niciun nume, mie direct. Doar când vorbea despre mine sau mă prezenta cuiva, atunci îmi zicea „Alina” sau „fiica mea”. Când am văzut pomelnicele pictate de el, mi-am căutat curioasă numele printre numele părinților lui, nume de cunoscuți, nume de țărani bucovineni, nume de sfinți. Numele meu nu exista printre ele. Nici al mamei. Ca să zic așa, noi nu ne spuneam pe nume.

ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

- Publicitate -spot_img

ULTIMELE ARTICOLE