„Jefuirea Ungariei de către români în 1919va constituit o uriașă greșeală politică”, nota scriitorul maghiar, Miklos Banfy, născut în 1873 și care apucase să fie ales înainte de Primul Război Mondial în Parlamentul de la Budapesta.
1919 a fost un moment istoric ratat de români, pentru că atunci „s-ar fi putut pune bazele împăcării istorice dintre poporul maghiar și poporul român”.
Entuziasmul ungurilor s-a transformat, însă, repede în ură pe fondul jafurilor militarilor români: „trecuse acel moment psihologic – și s-a pierdut fără să fie folosit”.
Mărturia lui Banfy face parte din volumul „Dincolo de tranșee. Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul”, o colecție de texte din jurnale și memorii alese de Nandor Bardi și Judit Pal.
Sunt bucăți de istorii personale scrise de soldați, de preoți, de femei care se ocupau de îngrijirea bolnavilor, de bibliotecari, de țărani.
Din cele 500 de pagini ale volumului, se compun tablouri sângeroase de război, drame ale exodului maghiarilor, expulzări forțate făcute de autoritățile române din rândul maghiarilor care nu voiau să depună jurământ de credință față de România, deși încă nu se terminaseră negocierile de pace, dar și peisaje din mici localități multietnice, în care se oglindeau tradițiile Imperiului Habsburgic, în care oamenii se înțelegeau între ei, își cunoșteau limbile și își respectau tradițiile.
Margit Manaszy Niamessnyne, „doamnă de caritate, soție de deputat”, povestește în jurnalul ei, pe 28 februarie 1916, despre un convoi de soldați măcelăriți pe front: „unuia dintre ei i-a alunecat țolul aspru de panură, vreau să i-l aranjez.
Mă dau îngrozită înapoi, mi se înfățișează două scurte cioate macabre (…) Mă obișnuisem. Azi m-am cutremurat totuși. (…) Mă întorc spre celălalt invalid. Dumnezeule mare! Ce-i asta? Pătura lui e stranie, goală și plată – deasupra picioarelor.
Cel de-al treilea, al patrulea – mi-am pierdut eu mințile sau am halucinații? De pe cel de-al cincilea smulg pătura cu o mișcare rapidă, involuntară: din dreptul genunchilor, picioarele sunt aceleași două cioturi boante.
Mă prind de marginea mesei și privesc de-a lungul șirului. Optsprezece înspăimântătoare epave omenești fără picioare”.
Medicul Andras Nagy, născut în 1905 la Miercurea Ciuc, vorbește în „Amintirile” sale despre vara anului 1914, când „moda era să fii erou”, pentru că trecuseră două generații care s-au bucurat de pace, iar cei care plecau pe front cu entuziasm au avut nevoie de timp să-și dea seama „pe pielea lor” că „până și cea mai urâtă pace e mai frumoasă decât cel mai frumos război”.
Românii nu sunt mereu văzuți cu ochi buni de maghiari, după cum rezultă din documentele volumului „Dincolo de tranșee”. Istvan Foriș, țăran din Târlungeni, născut în 1886, glosează pe 29 iunie 1914, în caietul său de însemnări despre complicațiile războiului abia început, despre teama de ruși, dar și de români: „căci tare sunt vicleni”.
Directorul Bibliotecii Universitare din Cluj, Farkas Gyalul, consemna pe 27 august 1914, că românii din oraș „sunt foarte drăguți”, în vreme ce locotenentul de husari, Miklos Kozma, născut în Oradea în 1884 își descria furia în notița din jurnal, pe 31 august 1916: „românul va trebui, la vremea când se va refugia, să crape mizerabil exact acolo pe unde a intrat triumfător”.
Există însă și oameni buni, care-și salvează inamicul, dar și o încâlceala istorică, pe alocuri ironică, în care secuii care au luptat în armata română sunt luați prizonieri de unguri și maltratați sau români care au luptat în armata imperială aurtro-ungară și care mai apoi sunt acuzați că au pactizat cu dușmanul, cu toate că și unii și alții fuseseră recrutați forțat de țara în care locuiau și care pe parcursul Marelui Război și-a schimbat frontierele.
(Nándor Bárdi, Judit Pál (ed.), Dincolo de tranșee. Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul, Humanitas, 2022, traducere de S. Skultéty)
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
