Cum au reușit să înceapă o nouă viață 150 de fete traficate și abuzate

Într-un sat aflat lângă Timișoara, o casă reprezintă un loc al speranței pentru peste 100 de fete. Sunt fete cărora le-a fost smulsă copilăria prea repede, fiind victime ale traficului de persoane.

În România pot fi numărate pe degetele de la o mână centrele care oferă ajutor celor care ajung să fie exploatate. Nici cel din Timiș nu ar avea cum să funcționeze dacă nu ar exista oamenii inimoși care-l sprijină cu donații și sponsorizări. La Casa Debora, victimele traficului de persoane, fete minore, primesc ajutorul de care au nevoie pentru a începe o viață nouă, iar totul pleacă de la reclădirea stimei de sine.

„Totul va fi bine!”. Acesta este mesajul care ne întâmpină imediat ce intrăm pe poarta Casei Debora și ridicăm ochii spre etajul casei. O casă care pare obișnuită, poate doar puțin mai impunătoare, astfel că nu se prea deosebește cu nimic față de cele din jur. Ne întâmpină doi cățeluși care aleargă de zori prin iarbă, iar în spatele casei observăm o livadă cu pomi înfloriți și două sere.

Însă este o casă a speranței. Aflat lângă Timișoara, în localitatea Giarmata, centrul oferă ajutor fetelor minore care au fost victime ale traficului de persoane. Majoritatea au ajuns să fie exploatate sexual, iar cicatricile lăsate în sufletele lor după ce au ieșit din coșmar sunt greu de vindecat. Tocmai de aceea, Casa Debora le oferă tot sprijinul necesar fetelor exploatate pentru a începe o viață nouă: cazare și masă, consiliere psihologică, sunt ajutate să termine școala, iar apoi să-și găsească un loc de muncă, să-și întemeieze o familie.

„Cea mai mare satisfacție este atunci când le vezi că sunt bine”, ne spune Lorena Rusovan, fondatorul Casei Debora. Lorena Rusovan este de meserie inginer, iar în anul 1991 a început să facă voluntariat la un centru pentru copiii străzii. În scurt timp, s-a deschis Casa „Frații lui Onisim” la Timișoara, de către o organizație creștină.

Activitatea centrului a început cu șapte băieți aduși dintr-un canal, iar numărul lor a crescut în scurt timp la 43. Lorena a decis să se implice ca voluntar aici, iar imediat a realizat că îi place mai mult să lucreze cu copiii străzii decât să profeseze ca inginer. Așa a ajuns director al Casei „Frații lui Onisim”.

Însă o experiență trăită în anul 1997 a făcut-o să realizeze că la Timișoara ar fi nevoie și de un centru dedicat fetelor minore care trăiesc pe stradă.

„În anul 1997, a venit la centru un băiat despre care toată lumea vorbea că ar fi cel mai rău. Avea vreo 14 ani și venise de pe stradă. L-am înscris la școală, dar a rupt două bănci, în casă distrugea totul, era agresiv cu copiii. În urma discuțiilor cu el, ne-a spus că se va liniști dacă îi găsim sora și o ajutăm și pe ea.

Am mers în satul în care ni s-a spus că ar fi fata, care a rămas cu o bătrână. Când am intrat în casă, fata, care avea în jur de cinci, șase ani, s-a speriat și s-a retras într-un colț.

Avea o cămașă pe ea foarte murdară și dădea cu capul de perete, stătea în patru labe. Sub masă se aflau niște cutii cu margarină și am bănuit că bătrâna le-a pus pentru fată, să mănânce.

Am fost în vizită alături de o colegă, asistent social, care era convinsă că fata, cu retard mintal, nu era doar neglijată, ci și abuzată sever”, își amintește Lorena Rusovan.

Din anul 2002 și până în prezent, aproape 150 de minore, victime ale abuzului și ale traficului de persoane, au fost ajutate în cadrul Casei Debora să înceapă o viață nouă.

Imediat, a fost întocmit un raport către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș, în speranța că se va interveni pentru ca fata să fie scoasă din acea casă.

„Noi aveam doar băieți la centru, nu am putut să o luăm”, spune Lorena.

„În acea vreme nu exista cadrul legislativ pentru a se interveni în cazul unui copil care era abuzat în familie. Am vorbit cu Petru Dugulescu, care a înființat Casa Frații lui Onisim și atunci era în Parlament, care ne-a spus să pregătim un raport pentru a-l depune în speranța că legea se va schimba.

După trei ani, a apărut prima lege privind violența domestică. Aceasta includea și abuzul copilului în familie. Se întâmpla în anul 2000. Între timp, am mers către comitetul director al asociației și le-am spus că dincolo de băieți, sunt și fete care au nevoie de ajutor. Așa s-a deschis Casa Debora”, povestește Lorena Rusovan.

Așadar, a fost înființată o nouă organizație, Fundația Missio Link Internațional, care a deschis centrul pentru fete minore „Casa Debora”. Casa din Giarmata a fost cumpărată în 2001, iar un an mai târziu, după lucrările de renovare, centrul a fost deschis.

„Ideea a fost să deschidem o casă de tip familial, în care un grup de 10 – 12 fete să locuiască cu o familie de părinți sociali. Acest model l-am văzut în SUA. Ei nu aveau case de copii, ci comunități, sate cu câteva case de genul acesta, cu părinți sociali”, ne spune fondatorul Casei Debora.

Prima fată care a beneficiat de serviciile centrului a venit ea să ceară ajutorul. Fiind într-o situație disperată, a amenințat că se aruncă în fața trenului dacă cineva nu o salvează din iadul în care trăia.

„I-a murit mama când avea opt ani, tatăl era alcoolic și avea mulți frați. Nu a fost dată niciodată la școală și cerșea în curtea bisericii din Giarmata. L-a rugat pe preot să o ajute să meargă într-o casă de copii și a ajuns la o familie dintr-un sat din Timiș, unde a devenit slugă.

La vârsta de 14 ani, a fost violată de fiul cel mare al familiei. Disperată, a mers iar la preot să ceară ajutor și a ajuns într-o situație similară, la o familie din Giarmata. A început să fie agresată de stăpânul casei, abuzată sexual, soția a bătut-o când a aflat.

Fata a venit la noi în luna aprilie și mi-a cerut de lucru, să ne ajute la ce e nevoie. Era vânătă la ochi, pierduse un dinte din față în timpul bătăilor primite de la soția bărbatului care a violase. Mi-a spus că dacă nu o ajut, fie merge să facă Calea Aradului (n.r. la prostituție), fie se aruncă în fața trenului”, își amintește Lorena Rusovan.

Încet, încet, Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș a început să trimită tot mai multe fete la Casa Debora, victime ale abuzului în familie sau neglijate, pentru a fi ajutate.

În acel moment, reprezentanții Casei Debora, precum și cei ai autorităților locale au realizat că au de a face nu doar cu fete victime ale abuzului, ci de ceva care se întâmplă „la o scară mult mai mare”. Și anume, traficul de persoane. Iar fetele exploatate sexual au nevoie de o protecție specială și de ajutor în locuri cât mai puțin cunoscute.

„După ce fata s-a reîntors la centru. Pe un pod, în fața casei, am observat cum staționa o mașină noapte de noapte. Atunci ne-am dat seama că trebuie să ne reorientăm: au montat camere de supraveghere, am introdus pază pe timpul nopții.

De atunci, primim la Casa Debora, pe lângă fete minore abuzate, și victime ale traficului de persoane”, ne spune fondatorul Casei Debora.

O viață nouă

În prezent, Casa Debora are două centre care se ocupă cu victimele minore ale abuzului și traficului de persoane, ambele aflate lângă Timișoara, plus un altul dedicat mamelor minore.

De altfel, Casa Debora este primul centru din România specializat în asistența victimelor minore ale abuzului sever, inclusiv a traficului de persoane.

„În total, avem 24 de fete, toate minore, câte 12 în fiecare centru, plus trei mame cu trei bebeluși în cel de-al treilea centru. Fetele au vârste cuprinse între 9 și 19 ani”, detaliează coordonatorul Casei Debora.

Toate fetele care beneficiază de serviciile oferite ajung aici prin intermediul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș. De obicei, este vorba de fete care inițial sunt cazate în Centrul de Urgență al direcției.

În cazul fetelor exploatate, acestea sunt trimise direct la Casa Debora, printr-o derogare, având în vedere că locația Centrului de Urgență este publică.

Iar în spatele celor trei centre se află o adevărată armată de oameni. Toți mobilizați cu scopul de a le ajuta pe minore să înceapă o viață nouă. De altfel, odată ce pășești în incinta Casei Debora din Giarmata, te „lovești” de o mulțime de mesaje încurajatoare, afișate pe pereți.

„Bun venit în cea mai veselă, nebună, gălăgioasă, distractivă casă”, este chiar mesajul de la intrarea în casă.

„Avem psihologi angajați, asistenți sociali, manager de caz, sunt persoane implicate în ceea ce înseamnă să crești un copil într-un stil echilibrat”, explică coordonatorul Casei Debora.

Centrul primește lunar, câte o indemnizație de plasament în valoare de 600 lei sau 900 lei, în cazul minorelor cu handicap, din partea statului pentru fiecare copil. O sumă mult prea mică în raport cu necesitățile fetelor. Mai precis, 11% din bugetul anual al fundației.

Cu toate acestea, minorele cazate la Casa Debora beneficiază de cele mai bune condiții. Asta pentru că activitatea centrului este susținută din donații și sponsorizări.

Așa se face că fiecare cameră, în care sunt cazate două fete, are acces la câte o baie, iar la etaj beneficiază și de o sală de lectură imensă, precum și de o zonă de recreere. Însă nevoile acestor fete sunt foarte mari.

„Mulți copii nu au certificate de naștere, pentru alți copii trebuie obținute buletine noi, trebuie menținute relațiile cu școlile, părți de care se ocupă asistentul social. Pedagogul face diferite activități cu ei, îi ajută pe partea de învățat, de abilități de viață.

Copiii atunci când pleacă din centru, trebuie să știe ce planuri de viitor au, pe ce se pot axa. Psihologul stabilește și înclinațiile acelui copil, pentru a se știi pe ce domeniu să se axeze, să descopere la ce se pricepe și cum poate câștiga un bănuț în momentul în care pleacă din centru”, ne-a spus coordonatorul Casei Debora.

Mai mult, în fiecare centru locuiesc părinți sociali. Este vorba de o familie care are apartamentul ei și care are grijă de minorele din casă ca și cum ar fi copiii lor. Astfel, aceștia le pregătesc masa copiilor, îi duc la școală sau la medic, atunci când este cazul.

„Se simt în siguranță aici”

„Toată echipa este prietenoasă, așa că fetele se adaptează destul de ușor. Adică noi avem parte zilnic de îmbrățișări de la ele, avem parte de vorbe frumoase. Chiar se simt în siguranță aici”, povestește coordonatorul centrului.

În acest moment, la Casa Debora se află o singură fată victimă a traficului de persoane. Iar cele mai mari suferințe cu care se confruntă acestea sunt cele psihice.

„Prin ce au trecut ele este greu și să te gândești. Soțul meu reprezintă ca avocat fetele, iar până și el este șocat de multe ori de ce au putut să îndure fetele. În cazul fetei pe care o avem acum în centru, o perioadă nu i-am permis să iasă din casă, nu avea acces la telefon, nu a mers la școală.

Sunt anumite măsuri pe care suntem nevoiți să le luăm pentru a le proteja. Nici părinților nu le spunem unde se află centrul”, explică coordonatorul Casei Debora.

Reprezentanții celor trei centre sunt ajutați în activitatea lor și de voluntari. Unii au venit în luna martie să le învețe pe fete să facă mărțișoare, alții le-au adus flori de 8 Martie, alții le-au scos la film. Pentru a le ajuta să înceapă o viață nouă, fetele din centru sunt înscrie și la diferite cursuri de specializare încă din anii de liceu.

De la victimă a traficului de persoane, la meseria de medic

Printre fetele care au avut șansa să înceapă o viață nouă mulțumită ajutorului oferit în Casa Debora se numără și Maria. Are 28 de ani, iar în prezent este medic rezident.

I-a plăcut încă din copilărie să învețe, însă familia nu a prea vrut să o trimită la școală.

„Mama și tata consumau alcool, așa că era mereu scandal în casă. Mai am o soră mai mică cu cinci ani decât mine, dar pe mine mă băteau părinții cel mai mult”, ne spune Maria.

Încă de la vârsta de 11 ani, Maria a început să lucreze cu ziua pe la oamenii din satul în care locuia împreună cu familia în chirie, aflat lângă Timișoara.

„Cea mai mare satisfacție este atunci când le vezi că sunt bine. Cu un abuz înveți să trăiești așa cum înveți să trăiești cu o boală cronică. Nu are tratament, dar dacă negociezi cu el, poți să trăiești”

Lorena Rusovan

Însă toți banii pe care îi primea ajungeau la mama sa: „îmi lua banii ca să-și cumpere țigări și alcool”. Pe la vârsta de 13 ani, Maria a fost la un pas de a fi violată de către vecinul de la care familia sa a tras cablu pentru a se uita la televizor.

„Cineva trebuia să plătească pentru cablu, așa că eu mai mergeam la crăpat de lemne, la tăiat iarba. Știu că era vară, foarte cald, iar vecinul mi-a spus să merg în casă, să-mi dea prăjituri și un pahar de suc.

Îmi amintesc că a închis ușa după el și a încercat să abuzeze de mine. M-a bătut, mi-a dat două palme. Am reușit să scap pentru că am țipat”, povestește Maria.

A scăpat cu bine, însă la scurt timp a ajuns să întrețină relații sexuale cu șeful tatălui său. Fără să-și dea seama, a ajuns să fie exploatată sexual, iar tatăl său era de acord cu asta.

„Eu mai lucram în grădina șefului tatălui meu. Într-o zi, mi-a zis dacă vreau să mergem la plimbare cu mașina. Eu i-am spus că da, pentru că îmi plăcea să mă plimb cu mașina. La un moment dat, am observat că se abate din drum. S-a folosit de mine, iar la final mi-a dat o sumă de bani. Mi-a spus că dacă îmi place, pot să vin și data viitoare.

Și am tot mers o perioadă de timp. Dar după o anumită perioadă nu mai îmi dădea bani. Într-o zi, mi-a spus să îi zic tatălui meu situația dintre noi și dacă este de acord, să-i transmit că îi dă o sticlă de rom. Pe seară i-am spus tatălui meu. M-a întrebat dacă soția lui știe despre noi, a aflat că nu și mi-a spus bine, numai vezi să nu afle nimeni.

Peste ani am aflat că, de fapt, tata știa de la început despre relația mea cu șeful lui, dar profita de asta. Lucra în construcții și chiar dacă mai lipsea, era plătit, era favorizat”, ne spune Maria.

În familie situația era din ce în ce mai grea, iar în speranța că-și va găsi liniștea, Maria a ajuns într-o zi la biserica baptistă din sat.

A început să vorbească cu pastorul, căruia i-a spus prin ce trece în familie, iar acesta i-a promis că o va ajuta. Așa a ajuns Maria la Casa Debora, împreună cu sora sa. Maria avea 15 ani, iar sora ei – 10 ani în momentul în care au fost scoase din familie.

„Atunci, la 15 ani, nu am realizat foarte mult ce s-a întâmplat. Acum, cumva, încep să resimt trauma de atunci. Am absolvit un liceu bun din Timișoara și chiar dacă aveam note bune, îmi spuneam mereu că n-o să reușesc.

Nu aveam deloc încredere în mine. Nu mi-a spus nimeni în copilărie că sunt deșteaptă, așa că am avut mereu un sentiment de inferioritate. Dar eu mereu am avut o ambiție să învăț, nu voiam să ajung la fel ca părinții mei”, ne spune Maria.

Maria își imagina că va ajunge contabilă, însă la un moment dat a primit un sfat de a se înscrie la Medicină, provocare pe care a acceptat-o. La Timișoara nu a promovat examenul de admitere, fiind bătaie mare pe locuri, așa că și-a încercat norocul și la Arad. S-a tras linia candidaților admiși exact sub ea.

„M-am uitat de trei ori, să fiu sigură că este adevărat. Am fost uimită că s-a întâmplat așa, dar peste ani am înțeles că așa a trebuit ca eu să ajung la Arad”, crede Maria.

În prezent, Maria este medic rezident la Arad, după ce a primit tot sprijinul de care a avut nevoie din partea Casei Debora. Sora ei a decis să se întoarcă în sânul familiei, familie care a rămas în același stadiu.

„Am făcut un stagiu pe Urgență și parcă acolo îmi văd locul. Deși este greu, am o mare satisfacție atunci când văd un pacient în stare critică și după ce acționezi în primele minute, se simte mai bine. Cu familia evit să vorbesc, pentru că mă încarcă negativ cu toate problemele lor. Nu pot să spun că am avut o viață prea ușoară, dar cred că toate au un rost. Dacă nu se întâmpla așa, nu mai ajungeam să fiu medic.

Așa a vrut Dumnezeu să mă scoată din acel mediu. Părinții mei, văzând că sunt medic, au acum pretenția să-i ajut cu bani. Dacă nu o fac, îmi spun că sunt rea. Dar acum am mai învățat și să spun nu, pentru că ei nu mi-au oferit nimic”, consideră Maria.

„Vindecarea este un proces continuu”

Estera Streian este psiholog, iar de doi ani le consiliază pe fetele care ajung la Casa Debora. Psihologul timișorean ne povestește că majoritatea minorelor care ajung victime ale traficului de persoane provin din familii dezorganizate, sărace și în care lipsește educația.

„În ceea ce privește trăsăturile psihologice, acestea au o stimă de sine scăzută, predispoziții spre a dezvolta tulburări afective sau de comportament, din cauza cărora pot intra în anturaje dezavantajoase.

Racolatorii, de obicei, apasă acel punct sensibil, le fac pe fete să se simtă valoroase, ca și cum le-ar păsa de ele. Rolul meu este de psiholog clinician.

Orice proces de consiliere sau de psihoterapie începe cu o evaluare psihologică, iar apoi continui cu partea de consiliere. Foarte mult se merge pe întărirea stimei de sine. Vindecarea este un proces continuu, care depinde de deschiderea lor, așa că psihoterapia se face în ritmul clientului”, a explicat Estera Streian.

Psihologul spune că victimele traficului de persoane au anumite trăsături care le fac rezistente la terapie, printre care faptul că nu au încredere în oameni.

„Am avut și situații în care noi, deși ne-am străduit, le-am oferit toate condițiile de care au avut nevoie, pur și simplu în unele cazuri ale unor fete care au acea neîncredere la un nivel extrem de ridicat, s-au reîntors în vechiul mediu.

Pentru unele dintre ele, acel mediu a reprezentat singurul loc în care s-au simțit apreciate și nu au dat șansa unui alt stil de viață. Noi încercăm să le facem să schimbe tot ce au crezut ele până atunci, iar asta este dificil. Vindecarea cere compromisuri, multă muncă, iar unele dintre victime pur și simplu aleg calea ușoară. Desigur că avem și fete model, care chiar au reușit în viață și cu care ne mândrim”, afirmă Estera Streian.

Mai mult, psihologul Casei Debora susține că a observat și câteva tipare care le fac vulnerabile, astfel că ajung victime ale traficului de persoane.

„Multe nu știu cine sunt, ce vreau de la viață și atunci este normal că acceptă orice șansă care pare promițătoare. Unele fete au tipare de devalorizare: nu doar că nu se văd ca fiind valoroase, dar se consideră un nimeni și atunci cad ușor în capcană.

În urma traumei la care au fost supuse, am observat că se produc și anumite dezechilibre. Multe victime devin complet dezgustate de acest subiect, de sex, îl resping, îl refuză. În cazul unor fete se produce o reorientare sexuală, nu mai au încredere în figurile masculine și atunci își găsesc alinarea în brațele unei femei. Altele au fost expuse timpuriu la aspecte de natură sexuală, așa că au asociat acest aspect cu unele beneficii și continuă să facă asta pentru că știu că așa pot obține un profit”, a explicat Estera Streian.

Victimele traficului de persoane, ale nimănui

Lorena Rusovan, fondatorul Casei Debora, spune că în România, deși există o lege privind traficul de persoane, există o „bâjbâială” privind asistența victimelor.

„S-a creat o Agenție Națională a Traficului de Persoane, în care lucrează specialiști, profesioniști, doar că este eterna poveste: cum legiferăm, care este cadrul legal. Victimele traficului de persoane nu sunt în siguranță în familie și atunci unde să se ducă?

În România, centrele rezidențiale pentru victimele de persoane nu știu dacă sunt două. Există mai multe centre care oferă asistență.

Au fost de multe ori situații în care asistentul social a fost nevoit să închirieze cameră la pensiune pe numele lui, pentru a ascunde fata, deoarece nu avea unde să cazeze fata traficată, până se găsește undeva un loc”, spune Lorena Rusovan.

Fondatorul Casei Debora se plânge și de slaba finanțare din partea statului român. De altfel, acest centru nu ar avea cum să reziste dacă nu ar exista sponsorizările și donațiile.

La Casa Debora ajung fete victime ale traficului de persoane din întreaga țară, pentru că din județele din care provin nu mai sunt în siguranță.

„Noi am avut fete cu vârste cuprinse între 7 și 18 ani. Pot rămâne la noi și după vârsta de 18 ani, dar nu mai mult de 26 de ani, dacă urmează o formă de învățământ.

Noi le asistăm până în momentul în care pot fi pe picioarele lor. Mai mult, după ce ies din sistem, noi le monitorizăm. Dacă o fată pleacă din localitate, se stabilește și o parolă pe care o știe doar ea și psihologul. În cazul în care se află în pericol, atunci spune parola. De obicei, este o frază, un cuvânt care înseamnă, de fapt, că nu sunt bine și am nevoie de ajutor.

Chiar am avut situații de fete care s-au căsătorit și au ajuns tot în situații abuzive, fiind victime ale violenței domestice”, explică Lorena Rusovan.

Fondatorul Casei Debora spune că cel mai mult au nevoie victimele traficului de persoane să le fie reconstruită stima de sine, pentru că nu după ce ies din acel mediu, sunt cu moralul la pământ.

„În primul rând, stima de sine trebuie reconstruită. Apoi am observat că victimele se simt vinovate, au impresia că ele sunt de vină pentru ce li s-a întâmplat.

Tocmai de aceea recuperarea durează, iar ele au acces la consiliere psihologică. Mai trec și printr-un proces penal care nu este deloc simplu.

Este importantă terapia post-traumă. Unele nu reușesc să recapete stima de sine și au nevoie tot timpul de valorizare, așa că dau de câte un Făt-Frumos și intră în relații care se transformă în relații abuzive”, afirmă Lorena Rusovan.

Pentru ca fetele traficate să primească un sprijin urgent, fondatorul Casei Debora propune înființarea unui „fond al victimei” în România, la fel cum se întâmplă în alte țări.

„Practic, industria traficului de persoane este a doua cea mai profitabilă după traficul de droguri. Ar trebui să existe un fond al victimei, de urgență, de aproximativ 2.000 de euro, care să poată fi eliberat în cel mult 48 de ore din momentul în care scoți victima”, spune Lorena Rusovan.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

Articol publicat în Campania Națională de Conștientizare în privința Traficului de Persoane, derulată de Freedom House România în cadrul proiectului Stop-AT.