Povestea Muzeon sau cum să ne uităm la trecut. „Ar putea fi și mai rău ca-n interbelic!”
În centrul istoric al orașului Cluj-Napoca se află singurul muzeu privat al evreilor din România. În timp ce lumea e bântuită de un nou fascism, de ură și extremism, se fac liste cu oameni care trebuie interziși, zidurile muzeului sunt sistematic vandalizate. Afișele lui sunt mâzgălite, aruncate, i se atârnă haine negre la intrare, sau hăinuțe roșii de copii, iar câțiva furioși vin să le ceară socoteală, direct, pentru închipuitele conspirații mondiale sau pentru războaiele actuale.
De fapt, Muzeon spune povestea unor vieți reale, a evreilor din familia Lusztig. Deportați în lagăre, unii morți, alții supraviețuitori din infernul suferinței, ei sunt chiar familia fondatorului Dan Craioveanu. În fotografia de la intrare, îmi arată el, sunt străbunicii, bunicii, unchiul, soția unchiului.
Dan este IT-ist, iar Flavia, partenera lui, studia limbile comparate și ebraica la facultate când a decis să facă lucrarea de licență pe istoria familiei lui. S-au dus la Agi, mama lui Dan, și au început să o întrebe despre familia bunicilor și străbunicilor lui. Dar mama făcuse recent un AVC și vorbea mai greu. Într-o zi, sătulă de chin, le-a zis: lăsați-mă în pace, găsiți tot ce vreți în lada de sub dulap, sunt acolo documente și fotografii câte vreți!
„Când am scos lada, am fost uimit. Bănuiam că trebuie să avem ceva păstrat, dar nu atâtea!”, povestește Dan. „Lada era plină de scrisori ale evreilor deportați prin lagăre și tabere de muncă, certificate de naștere, carnete de muncă, fotografii de familie, tot felul de documente. Atunci nu ne-am dat seama, dar avea să fie sămânța din care s-a născut muzeul”, îmi povestește el într-o cafenea de pe strada Virgil Fulicea, strada pe care se află și muzeul lor.
S-au așezat așadar pe jos, în bucătărie, Dan traducea din maghiara în care erau redactate documentele și Flavia nota încrengătura familiei evreilor Lusztig. Mai întrebau cine e în fotografii și ce se mai știe despre ei. Dan, tânăr rocker pe atunci, nu îl interesase istoria, dar pe măsură ce citea, își descoperea familia și trecutul. „Pe măsură ce parcurgeam documentele, scrisorile și tot ce era acolo, ne-am dat seama că unele aveau sens, că exista un fir roșu care lega poveștile.”
Toate scrisorile și documentele o aveau ca punct comun pe bunica lui Dan, Erzsebet Mann. Ea nu era evreică, mai târziu s-a convertit, de aceea nu a fost deportată. A rămas în locuința de pe strada Universității numărul 6, unde acum este Casa TIFF. Deși era foarte aproape de sediul Gestapo din Hotelul Continental – atunci New York –, Erzsebet a spus: „Eu nu plec, stau aici să primesc scrisorile!”.
„Bunica a fost un hub de informații în timpul războiului. I se trimiteau scrisori de la mulți. Rude, vecini, cunoștințe din lagăre sau tabere de muncă. Pentru că ea era un destinatar sigur și putea să dea mai departe vești, pachete și scrisori”, spune Dan. Mergea cu ele în ghetoul din Cluj, în tabăra de muncă forțată de la Baia Mare sau de la Budapesta, dădea bilețele și ce se mai putea, prin garduri. Ea era legătura între soți, frați, părinți. A refuzat să plece deși rămăsese singură în curte. „Pe cărțile poștale, trimise din lagăre chiar scriau – «Nu s-a mutat» – pentru că atunci mulți se mutau, fugeau, mureau și poștașii nici nu mai ducea scrisorile dacă nu era siguri că au cui”, explică el.
În aceeași casă a copilărit și Dan. „Am locuit în partea aceea unde este o sală de mese. Nici nu prea pot să merg la Casa TIFF, ezit. Îmi e greu să văd că pe ușile pe care intra bunicul vin acum chelnerii”. Dan îmi spune zâmbind cum în meniul restaurantului este și o poveste legată de un pistol găsit în pod, dar el și copiii din curte știau de el, s-au jucat de multe ori căutându-l.
Detectivi pe urmele trecutului
Ideea muzeului încolțise în mintea lor ca un vis, dar nu îl credeau realizabil. Între timp, mergeau la evenimente prin Europa și vizitau, din pasiune, muzee ale evreilor. Când Institutul de Studii Iudaice din Cluj a dorit să organizeze un spațiu muzeal, ei i-au dat în custodie câteva obiecte și documente. „Dar când am văzut cum erau expuse, rece, distant și nu trezeau emoția pe care noi am trăit-o ca un fel de detectivi, am zis că vom face noi un muzeu și am început să ne gândim la el.”
Ca să faci un muzeu, e greu oriunde în lume, dar ca să-l faci în România e și mai greu. Prin 2017 au început să caute un spațiu. Voiau să aplice pentru finanțare europeană, dar asta presupunea să ai deja spațiul. Ori, ca să ai spațiu, trebuia să ai bani. În fine, au luat în chirie un subsol al unei clădiri vechi din centrul orașului. „Era plin de vechituri, depozit de orice, o mizerie de nedescris. Dar am muncit, l-am curățat și am reușit să facem proiectul. Am avut noroc cu o arhitectă care ne-a ajutat mult și care s-a specializat ulterior în amenajat muzee, pentru că e greu și să găsești specialiști.”
Următoarea etapă a fost să colecteze mai multe obiecte, viitoarele exponate. Au adus de acasă obiecte de bucătărie, au primit un cufăr care fusese în lagăr, un cuțit special de măcelărie, iar de la o sinagogă din Dej au primit o bancă de lemn. Încet-încet, muzeul lor căpăta formă. Au adoptat un concept modern, bazat pe poveștile spuse de trei personaje din familia Lusztig: Julia, David și Paul printr-un program de ghidaj audio realizat de Dan.
Personajele își spun poveștile dramatizate, la persoana întâi, prin vocea unor actori. Traseul parcurs în interiorul celor cinci încăperi, între care se află și un vagon de animale care-i transporta pe deportați, reconstituie firul vieților, suferințelor și deznodământul unor destine cumplite, însă poveștile se termină cu supraviețuirea protagoniștilor . Ultima voce din povestea Juliei, soția lui Bandi – unul dintre frații bunicului lui Dan – este fiica acesteia. Nomi avea 7 ani când a ieșit cu mamași frații ei din lagăr. Acum trăiește în Israel, are 87 de ani, are copii și nepoți.
„Am citit tulburați scrisorile Juliei către bunica și rudele noastre, în care întreba de soțul ei, Bandi și nimeni nu voia să-i spună că a murit. Până la urmă i-au spus că a fost ucis într-un bombardament când era pus să sape tranșee, dar zbaterea ei și tăcerea lor, protectoare, ni s-au părut tragice”, își amintește Dan.
Avatarurile unui început
În 2020 Dan și Flavia inaugurează muzeul, dar vine pandemia. Nu pot avea vizitatori și nu reușesc să vândă biletele estimate în proiect. Își cumpără singuri biletele necesare, din banii câștigați de Dan ca IT-ist. Și merg mai departe. În 2022, vine războiul, Muzeon trăiește a doua criză. În 2023 are în sfârșit mulți vizitatori: turiști, studenți, elevi de școală, evrei din comunitate. Încep să devină cunoscuți.
Dar nu durează mult, în toamnă începe războiul din Fâșia Gaza și scade din nou numărul de vizitatori.
Ba mai mult, în anul următor, au parte și de vandalisme, pe fondul creșterii extremismului politic, al războiului din Gaza, alegerilor de la începutul iernii, care ating un vârf de radicalism. La ușa lor vin oameni care le cer socoteală pentru victimele războiului sau pentru cum merg lucrurile în lume.„Evreii sunt din nou țapul ispășitor, spune Dan, suntem vinovații de serviciu. Noi, Soros, Zelenski, evreii. Oricine are o problemă, își aruncă nervii pe noi! Se realimentează ura iar antisemitismul latent e trezit din nou. E absurd, pentru că minoritatea aproape că nu mai există, evrei în România sunt tot mai puțini!”
Nici elevii în „Școala Altfel” nu mai prea vin la muzeu: „Dacă vreunui părinte nu-i place ideea, profesorii preferă să nu se complice și merg cu clasa în altă parte”.
Însă Dan crede că muzeul lor este acum mai necesar decât oricând. „Dacă uităm, îi lăsăm trecutului o cale să revină. Atunci, oameni ca mine și ca tine au fost luați din viețile lor normale și aruncați ca vitele în trenuri și duși la moarte.” Și-n timp ce-mi vorbește, Dan culege resturile de vandalism de pe ziduri. Un umeraș, o bucată de afiș cu secera și ciocanul… Iar bicicleta care purta anunțul cu adresa muzeului, vandalizată de mai multe ori, a pus-o la gunoi.
Acceleratorul de ură – „Ar putea fi și mai rău ca-n interbelic”
„Astăzi, România are toate ingredientele să se întoarcă într-o perioadă neagră a istoriei. Dacă nu suntem atenți, se acumulează atâtea energii, că ar putea fi și mai rău ca în interbelic”, îmi spune Lucian Nastasă-Kovacs, specialist în istoria minorităților, director al Muzeului de Artă.
„Ar putea fi și mai rău, pentru că trăim într-o altă epocă în care ura se poate propaga mult mai rapid prin mijloacele tehnologice, iar condițiile sunt și mai agravante decât erau la începutul secolului trecut. Frustrările sunt mai mari iar discrepanța între bogați și săraci e mai vizibilă. Bogații de acum își etalează cu aroganță luxul. Nu mai avem bogați luminați cum erau atunci, care să facă mecenat, să se ocupe de comunitate, de țară. Acum își expun bogățiile și în real și în virtual, sunt vizibili, iar săracii acumulează frustrări, care se adaugă peste cele venite din comunism când erau egali. Vă dați seama, e suficientă o scânteie, cineva care să le capteze furia. Și nu e greu!”
Lucian Nastasă-Kovacs este istoric român, profesor universitar, autor al mai multor lucrări despre istoria minorităților, dar și despre antisemitismul românesc universitar.
La Cluj, de exemplu, revoltele studențești din 1922 au început la Facultatea de Medicină și Farmacie. Atunci studenții mediciniști s-au revoltat pe motiv că evreii le ocupau locurile la facultate și că, în sălile de disecție erau doar cadavre de creștini, nu și de evrei.
Nastasă Kovacs explică, în lucrările sale, fondul pe care au apărut legionarismul și conflictele studențești de la începutul secolului trecut. „Trebuie spus că tinerii antisemiţi imediat postbelici au avut sentimentul că fac parte nu doar dintr-o clasă de vârstă, ci și de idealuri, constituindu-se mai apoi chiar într-un organism articulat: Asociaţia generaţiei mişcării studențești de la 1922, cu întâlniri periodice la scară naţională vreme de mai mulți ani.”
Concurența mare între cei care voiau să urmeze medicina – pentru că în acest caz nu exista riscul șomajului – modificările repetate în legislație, atmosfera generală din țară, curentele ideologice legionare – au fost împrejurările în care „devine explicabil cum de au apărut la această facultate şi cele mai grave acţiuni antisemite: problema cadavrelor; violenţe; numerus clausus, numerus nullus”.
Revoltele de la Cluj au degenerat atunci în conflicte de stradă. În Muzeon putem privi imagini de atunci când studenții erau scoși din universitate. Dar s-au spart și magazine ale evreilor, s-a dat foc la o sinagogă.
„O minoritate devine țintă pentru o majoritate când este competitivă, când concurează pentru resurse. Cu o minoritate săracă și slabă majoritatea nu are treabă”, este de părere Dan.
Încotro merge societatea în care se fac liste
„Situația politică internațională acum e tensionată, iar lumea funcționează pe principiul țapului ispășitor. Pentru toate neajunsurile și neîmplinirile noastre, altcineva e vinovat: străinul, evreul, oricine, dar nu noi!”, explică Nastasă-Kovacs.
Suntem vulnerabili la propagandă, consideră el și pentru că nu am înțeles cum funcționează democrația, am perceput-o ca pe un haos. Iar asta se vede acum, când se fac liste cu „sorosiștii vinovați” că s-au dus să învețe democrația și au aplicat ce au învățat.
„Însă, trebuie precizat – niciodată nu este un discurs pur antisemit”, explică istoricul, „ci se face apel la tradiționalism, la credință, la legionari, la Zelea Codreanu. Nu a venit nimeni să ne spună de ce să-l urâm pe Soros! Doar să-l urâm! Pentru că a vrut să ne învețe democrația și nu ne-a cerut nimic în schimb, de asta?!”
În viziunea profesorul Nastasă, există acum câțiva factori agravanți care țin de calitatea elitei politice – tot mai slabă, de crizele internaționale care vin însoțite de pusee de naționalism și când se caută țapi ispășitori, dar și de noile mijloace de comunicare care pot deruta ușor o populație lipsită de exercițiul democrației.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foarte bun articolul. Multumim ca ne ajutati sa nu uitam trecutul. <3
Mulțumim pentru că ne citiți. Și pentru că ați înțeles corect demersul nostru. Ne vom strădui să facem o presă utilă, atât de necesară mai ales în aceste vremuri!