Dintre toate elementele care definesc Galațiul pentru mine, Dunărea rămâne primul care îmi vine în minte, după o perioadă în care sunt departe de casă. Bătrânul fluviu este pentru mine mai mult decât un loc de promenadă sau de distracție, mai mult decât o destinație de weekend, face parte din structura mea ca om.
De-a lungul anilor, mi-am petrecut nenumărate ore pe malul Dunării, mai ales în momentele mai puțin fericite din viața mea. Poate și acesta este un semn că fluviul curge prin mine, într-un mod greu descriptibil străinilor, ba, uneori, chiar gălățenilor. Pentru mulți, Dunărea e doar murdară, o gură de canalizare în care ni se scurg mizeriile, o posibilitate ratată de a mai face transport pe Dunăre, o promisiune electorală mereu uitată de a i se valorifica potențialul uriaș.
Mă doare și pe mine că nu folosim Dunărea pentru tot ce poate ea să ne dăruiască, că nu învățăm cum să pescuim sustenabil, cum să nu o poluăm excesiv, dacă deloc este imposibil, cum să găsim variante de a ne simți bine pe malurile ei fără să fie nevoie să turnăm betoane peste betoane. Recent, după o călătorie în Deltă, am fost nevoită să aștept mai bine de două ore la bac, pentru a trece Dunărea. Și stând așa în soarele arzător la peste 35 de grade, mă gâdeam de ce nu avem și noi, dacă nu curse regulate către Tulcea și Sulina, cum aveam o dată, măcar posibilitatea de transfer cu barca, la cerere, pentru grupurile care merg în Deltă.
La ce aglomerate erau canalele anul acesta, nu cred să ducă cineva lipsă de clienți. Până la urmă, e una să te urci, cu arme și bagaje, într-o șalupă și să te duci până la destinație, alta să conduci până la Tulcea, să cauți parcare acolo, contra cost, pe urmă să transbordezi toate bagajele în barcă și să mai faci un drum. Unde mai pui că, evident, plăcerea mersului pe apă este de neegalat. Pentru o barcă de 11 locuri, care ne-a dus într-o excursie, prețul era de 300 de lei ora de marș. Dar cred că, cu cât ambarcațiunea este mai mare, cu atât costul per persoană scade. Am tot auzit, în mai multe rânduri, lamentările edililor cum că o navă e greu de ținut, că trebuie echipaj, că nu mai avem marinari (dar desființăm Liceul de Marină), că nu se justifică din punct de vedere economic, etc.
Stau și mă gândesc,oare plimbările cu vaporașul pe Bega de la Timișoara s-or fi justificând? Știți care, acelea cu ambarcațiuni făcute la Galați, ba chiar și cu un comandant gălățean convins să se mute și la care călătoria costă un leu. Cum Dumnezeu s-o putea oare peste tot, numai la Galați nu?
Articolul a fost publicat mai întâi în Viața Liberă
