Dr. David L. Hadaller a fost, între 1987-88, profesor Fulbright la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași. PressHUB l-a invitat să povestească cum a simțit și ce a trăit în România comunistă în ultimii ani ai regimului lui Ceaușescu. Iar la final să ne spună și cum crede că s-a schimbat țara în care a revenit repetat și după 1989, fie și pentru că s-a însurat cu o româncă.
Cele mai importante idei:
- Prima mea impresie la Otopeni a fost că e o lipsă sau o întrerupere a curentului electric. Aeroportul slab luminat era rece și întunecat chiar și la ora șase seara, în octombrie.
- Oamenii au învățat să meargă pe mai puțină lumină în centrul Bucureștiului. Alt aspect care mi-a atras atenția: nu existau reclame strălucitoare.
- Autoritățile erau convinse că lectorii Fulbright nu erau doar propagandiști activi pentru „Occident”, ci și „agenți” ascunși pentru serviciile de informații americane.
- Cum ar putea exista cozi la pâine? Mai târziu mi s-a spus că oamenii strâng alimente pe baza zvonurilor că nu vor mai fi sau cumpărau mai multă pâine din cauza penuriei din satele lor, unde nu erau prea multe brutării.
Prima mea impresie despre România comunistă s-a petrecut când am coborât din avionul meu Boeing 707 Pan Am cu care am ajuns pe aeroportul Otopeni din București, pe 10 octombrie 1987.
Adaug acest detaliu pentru că vreau să creez un context pentru un cititor care s-a născut probabil după Revoluţia Română din 1989.
Românii născuți după revoluție nu prea au nicio experiență cu genul de viață pe care l-am avut în România în 1987.
Am ajuns seara, în jurul orei 18.00, și era deja beznă pe aeroport, fapt care m-a făcut să presupun că a avut loc o pană de curent. Luminile erau aprinse la putere redusă, luminau slab și erau foarte puține, inclusiv de-a lungul coridoarelor aeroportului.
Nu eram mulți în autobuzul de sosire, care ne-a dus de la avion la terminal. De fapt, erau doar vreo duzină de pasageri în marele 707 care pornise de la Frankfurt, oprise la Belgrad, iar apoi aterizase la București.
Eram în călătorie de aproximativ 22 de ore, așa că eram epuizat, deși am încercat să dorm în patru zboruri diferite, care au început în Seattle cu o zi înainte.
Așadar, prima mea impresie la Otopeni a fost că e o lipsă sau o întrerupere a curentului electric. Aeroportul slab luminat era rece și întunecat chiar și la ora șase seara, în octombrie.
Țin minte toate aceste detalii după 35 de ani pentru că mi-am notat în jurnal acea zi, după ce am ajuns la hotelul Capitol din centrul Bucureștiului. Știu exact la ce mă gândeam când am încercat să dorm puțin în primele ore petrecute în Capitala României comuniste.
Prima mea impresie a fost: deprimare.
Și străzile din jurul hotelului Capitol erau întunecate, fără felinare aprinse. Totuși, oamenii se plimbau unul pe lângă altul fără să se ciocnească și m-am gândit că, da, și-au adaptat ochii pe străzile fără lumini.
Bineînțeles, angajații Departamentului de Stat al SUA din Washington DC, cu care am discutat înainte de plecare, mi-au spus că România trece printr-o raționalizare dură a combustibilului și a alimentelor și că va fi un post „greu” pentru noi, lectorii Fulbright.
Deci, m-am gândit că iată, această lipsă a iluminatul stradal este parte din raționalizarea electricității despre care fusesem informat.
Așadar, oamenii au învățat să meargă pe mai puțină lumină în centrul Bucureștiului. Alt aspect care mi-a atras atenția: nu existau reclame strălucitoare.
Cel mai flagrant exemplu de corupție
Primele mele zile petrecute în București au fost, desigur, pline de un vârtej de birocrație și cerințe de identificare, astfel încât să mă pot deplasa cât mai curând posibil la postul meu de profesor universitar din Iași, deoarece semestrul începuse deja. Am ajuns la Iași cu trenul, pe 15 octombrie, însoțit de un coleg de la Departamentul de Engleză al Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași , care m-a ghidat spre apartamentul meu din cartierul Tătărași, la aproximativ 2 kilometri de universitate.
În acest context, pot relata cel mai flagrant exemplu de corupție a sistemului comunist pe care l-am experimentat în 1987 și 1988 și care mi s-a întâmplat direct.
Vreau să subliniez că aveam toate acreditările pentru a preda la universitate. Am fost aprobat de programul Fulbright din SUA. Am fost aprobat de Ministerul Educației din România ca lector american de limbă și literatură.
De fapt, aveam în mână aprobarea oficială a Ministerului românesc, cu numele meu pe lista lectorilor Fulbright pentru anul universitar 1987-88.
Dar când am ajuns la Iași, am descoperit că nu îmi fusese alocat nici un curs pe care să-l predau și nicio întâlnire cu facultatea nu a fost aranjată. Nada. Nimic.
Într-un cuvânt, am rămas uluit. Când „consilierul” meu mi-a spus să nu-mi fac griji, am încercat la început să fiu optimist și deschis, așa că am acceptat că organizarea cursurilor universitare nu este ușoară.
Știam asta pentru că la Washington State University am asistat la programarea obișnuită a cursurilor departamentului nostru de engleză în fiecare semestru.
Citește și: Punctul de minim (România tot mai needucată 2)
Autoritățile erau convinse că sunt „agent” ascuns
Dar din moment ce eram SINGURUL lector american din Iași, m-am întrebat care putea fi problema cu organizarea unui seminar sau realocarea imediată a unui curs de engleză? Până la urmă, semestrul începuse de doar două săptămâni când am ajuns la Iași, pe 15 octombrie 1987.
Atunci, de fapt, care a fost problema? Problema, desigur, era că autoritățile doreau să reducă la minimum contactul meu real cu studenții și profesorii, deoarece erau convinse că lectorii Fulbright nu erau doar propagandiști activi pentru „Occident”, ci și „agenți” ascunși pentru serviciile de informații americane.
Aceasta a fost introducerea mea grosolană asupra corupției pe care comunismul o provocase sistemului de învățământ superior din România. Coșmarul lui George Orwell devenise realitate la Iași.
Sus era jos. Ce e corect era greșit. „Colegii” îmi spuneau în față – fără ironie – că orele mele din programul Fulbright Educational nu sunt posibile, pentru că studenții de la Universitatea „Cuza” nu s-au înscris la curs și la un schimb gratuit cu singurul american din oraș.
„Ce putem face?” am ridicat din umeri. „Colegii”: „Doar doi s-au înscris.”
Până și eu, un tânăr bursier din Spokane, am putut să văd acea minciună ridicolă, era evident că nu era adevărat. Și totuși, încă m-am străduit să fiu politicos, astfel încât să nu fiu americanul care a pus în pericol în vreun fel programul de schimb tensionat, aflat mereu sub amenințarea anulării și amânării din cauza temerilor autorității comuniste.
„Trebuie să înțelegi”, mi-a spus atașatul cultural de la ambasada SUA, „aceasta este România”.
6 ore într-un semestru
Și permiteți-mi să fiu clar: după mai multe proteste și plângeri în acea zi din octombrie 1987, mi s-a permis în sfârșit, în silă, să mă întâlnesc de câteva ori cu studenții, în total șase ore. Șase ORE pentru tot primul meu trimestru cu studenții de la Universitatea Cuza!
Și permiteți-mi să clarificăm un alt lucru: niciuna dintre aceste „clase” nu făcea parte din activitatea universitară care să fi primit note oficial și, prin urmare, nu a făcut parte niciodată din programul unui student. Erau clase „fără credit”, iar studenții selectați trebuiau să participe la aceste câteva sesiuni pentru a menține aspectul unui schimb deschis.
Toate au fost concepute inteligent, astfel încât Ministerul Educației din România și autocraticii săi comuniști să poată pretinde că România este într-adevăr o societate deschisă – deschisă chiar și către Occidentul „corupt” și lectorii Fulbright din SUA.
Dar a trebuit să mă „adaptez” la realitatea adevăratei naturi a statutului postului meu de profesor la UAIC. Am continuat să-mi modific așteptările pentru câteva luni care au urmat, în timp ce lucram cu colegii mei pentru a crea un program care să funcționeze realist cu acei studenți care ar fi vrut și ar fi putut să participe la cursuri cu profesorul american Fulbright. Am vrut să fie un program în care studenții să nu se simtă în niciun fel penalizați pentru că merg la cursurile mele.
De asemenea, nu am vrut ca studenții să-mi fie repartizați ca un fel de program de lucru pe care trebuie să-l îndeplinească. Rectorul s-a implicat și am putut, în sfârșit, să planificăm ofertele de cursuri semestriale de primăvară pentru fiecare an de studenți care putea participa.
Mașina mea de scris a fost „amprentă” de către un coleg
Celălalt șoc a fost cenzura revistelor și ziarelor din Sala de lectură americană, pe care am organizat-o ca parte a sarcinilor mele la UAIC. De asemenea, am prezentat filme „aprobate” (verificate de oficiali universitari sau de alții, am presupus) din colecțiile de filme ale ambasadelor SUA și Marii Britanii, dar din când în când, de-a lungul anului, m-am confruntat cu amenințări de a fi închisă din cauza materialelor „nepotrivite” disponibile atunci când studenții „neeligibili” de la UAIC au venit în sala de lectură.
Nu văzusem până atunci o cenzură clară și distinctă, dar pentru a menține sala de lectură deschisă pentru studenți, am fost de obicei de acord cu cerințele ca materialele să fie verificate temeinic înainte de a fi disponibile participanților „aprobați”.
Pentru a mă asigura că nu va exista nicio scuză pentru a închide Programul Fulbright din Iași, am fost hotărât să mă supun regulilor. De exemplu, nu am fotografiat niciodată nimic lângă un indicator cu mențiunea „interzis” – de obicei lângă gări.
Semnul era o imagine a unui aparat de fotografiat cu o cruce prin el.
Mașina mea de scris a fost „amprentă” de către un coleg, astfel încât presupun că orice material tipărit sau copiat care fusese distribuit ilegal să poată fi urmărit până la mașina mea de scris. Desigur, nu am avut contacte cu niciun „dizident”, așa că nu a fost niciodată o problemă.
La fel ca ceilalți lectori Fulbright (eram doar cinci în anul 1987-1988), eram acolo pentru a preda literatura americană și, de asemenea, pentru a preda compoziție în limba engleză, după cum era nevoie. Nu a existat niciun motiv să discutăm despre politica românească în timpul lecțiilor mele despre autorii americani.
Am călătorit cu permisiunea șefului departamentului și, bineînțeles, mi-am ținut Ambasada la curent cu călătoriile mele în și în afara României. De obicei, eram în vizita la București și de câteva ori la Predeal, în vizită cu niște prieteni britanici.
Am fost percheziționat la Otopeni
Cât despre a fi urmărit și ascultat, am presupus că asta face parte din slujba pe care mi-o asumasem în România comunistă, într-adevăr. Colegii mei profesori americani erau cu toții în România de un an și aveau o mulțime de povești despre oameni care știau lucruri despre care se vorbea doar acasă, așa că raportarea și tragerea cu urechea erau evidente.
Bineînțeles că am bănuit telefonul din apartamentul meu, dar chiar nu aveam de ce să mă tem când acele personaje ascultau.
Când părinții și prietenii mei m-au sunat, am vorbit liber și le-am spus că probabil sunt înregistrați. Când am avut o nemulțumire că nu mi se permite să difuzez anumite filme, m-am plâns direct la Ambasada SUA, care a sunat la universitate pentru mine. Și am vorbit foarte direct cu colegii mei de departament, când nu am fost de acord cu ei cu privire la reducerea orelor din sala de lectură.
În ceea ce privește orice relație cu Securitatea, am fost odată scos din coada ce urma să se îmbarce într-un avion spre Anglia, la Otopeni, dar ofițerii mi-au percheziționat doar bagajele, căutând scrisori de la români, ceea ce desigur era interzis și nu am făcut-o niciodată.
Probabil că au vrut doar să mă scuture puțin – și a funcționat! Securitatea a intrat mai târziu în viața mea când mi-au interogat logodnica, în 1988 și 1989. Dar asta e altă poveste.
Al treilea șoc: cozile la pâine și la carne
Mai văzusem tramvaie aglomerate înainte chiar și în SUA, când eram copil, pe drum spre liceu din Boston. Dar cozile pentru pâine și alte alimente, în special carne, erau, desigur, neobișnuite și păreau ridicole într-o țară cu terenuri agricole atât de luxuriante – pe care le vedeam în fiecare zi în călătoria cu trenul.
Locuisem cu un an înainte în terenurile agricole bogate din câmpiile nordice din SUA, așa că știam cum arată un pământ bun. Cum ar putea exista cozi la pâine? Mai târziu mi s-a spus că oamenii strâng alimente pe baza zvonurilor că nu vor mai fi sau cumpărau mai multă pâine din cauza penuriei din satele lor, unde nu erau prea multe brutării.
Viața de zi cu zi nu părea o distopie, deși pentru un american obișnuit să poată cumpăra orice fel de mâncare practic 24/7 în orașul meu universitar, a fost ciudat să-mi adaptez așteptările.
Dar aveam un apartament drăguț, deși am împărțit cu vecinii mei necazurile iernii când nu era apă caldă zile întregi sau chiar când gazul era oprit – împreună cu apa uneori.
Azi, stau într-o casă cu temperatură controlată în timp ce scriu aceste rânduri și sunt sigur că aș fi fost mai furios dacă m-ați fi întrebat atunci despre nivelul meu de confort.
Faptul că sălile de curs universitare nu aveau căldură a fost un șoc la început, desigur, dar m-am minunat de studenții care chiar și-au făcut apariția în februarie și martie 1988. Să te plângi în fața lor mi s-a părut destul de banal. Le-am fost recunoscător pentru dorința lor de a se întâlni cu mine și de a discuta literatură chiar și atunci când aveau nevoie să poarte mănuși cu găuri pentru degete, ca să poată lua notițe! Studenți foarte impresionanți — din toate punctele de vedere.
Este un clișeu, dar e adevărat totuși că oamenii m-au întâmpinat cu mâncare și ospitalitate încă din primele momente în care am ajuns în apartamentul meu din Iași.
Am avut noroc că tramvaiele erau de obicei pline
În prima seară după ce colegul meu de la UAIC m-a ajutat să mă acomodez în apartamentul meu din Tătărăși, am rupt mânerul clapei de toaletă și apa a curs în cascadă pe podeaua băii. Am alergat la vecinii mei — familia Constantinescu, în special Mihai — care m-au ajutat să mă asigur că scurgerea din podeaua băii (pe care nu o văzusem) va opri o inundație.
Acest tip de interacțiune de la persoană la persoană a însemnat înțelegere umană de bază și autentică și a fost o mare binefacere pentru mine. Cât despre cartier, am avut noroc că tramvaiele erau de obicei pline când plecam din apartament spre Universitate. Mi-a permis să rămân în formă și să descopăr orașul pe jos. Din cauza plimbărilor mele, am niște comori grozave în fotografiile pe care le-am făcut atunci, astfel. După ce am trecut prin anotimpuri la Iași, am simțit că acolo este casa mea din România. Este un oraș minunat.
Bineînțeles, ca oraș universitar, Iașiul avea multe concerte și bistrouri la care să merg și am călătorit și eu destul de regulat la București.
Aș spune că în trei săptămâni m-am simțit ca acasă și m-am adaptat, dar principala mea plângere cu privire la predarea cursurilor reale studenților adevărați nu a fost rezolvată decât atunci când am început să predau pentru patru grupe de studenți în februarie 1988.
Eram într-o situație mult mai bună, o stare de spirit mai bună când am interacționat în sfârșit cu studenții talentați care au participat la cursurile mele.
Habar nu aveam că va fi vreo schimbare în România. Am crezut că logodnica Mirela și cu mine vom avea de-a face cu sistemul comunist în anii următori, așa că le-am urmat întotdeauna regulile când am început să le solicitam permisiunea de a ne căsători, din octombrie 1988.
România, prea bine controlată, să cadă regimul. Și totuși
Oamenii erau sătui de sistemul comunist, dar nici unul dintre ei nu a exprimat deschis nicio idee că sfârșitul se apropie în curând. Erau resemnați să se ocupe de viața de zi cu zi, așa cum au făcut-o ani la rând.
Chiar și în timp ce mă uitam la doborârea Zidului Berlinului în noiembrie 1989 la televizor, am crezut că astfel de proteste vor avea loc doar în Berlin și în Germania de Est, deoarece România era prea bine controlată pentru a lăsa așa ceva să se întâmple.
Am avut parte de un moment nostalgic când un fost student de-al meu mi-a scris pe Facebook să-mi mulțumească pentru munca mea în 1988, la universitatea din Iași, căci a urmat cursul meu ca student în anul I.
Mai are copia lui Huck Finn pe care i-am dat-o și a ajuns chiar profesor de literatură engleză la Iași! Pentru un lector Fulbright, nu există ceva mai frumos.
Soția mea de 32 de ani, este din Constanța, dar ne-am întâlnit în aprilie 1988 (greu de crezut că a fost acum 34 de ani!) la universitatea din Iași. Și da, ne-am întors în Romania de multe ori din 1990.
De o importanță capitală faptul că România s-a alăturat familiei națiunilor europene
România, desigur, pentru cei dintre noi care am trecut prin restricțiile inumane ale epocii comuniste, s-a schimbat în bine în ceea ce privește societatea, care e mai deschisă.
Pentru mine a fost de o importanță capitală faptul că România s-a alăturat în sfârșit familiei națiunilor europene/mondiale care celebrează idealurile comune de libertate, drepturile și demnitatea omului.
Dar drumul economic a fost într-adevăr stâncos și în cel mai bun caz neuniform. Avem prieteni și rude care au prosperat și dintre cei care au suferit în România în ultimii 30 de ani.
Cunoaștem, desigur, români care s-au mutat în SUA pentru muncă și pentru a-și face o carieră, precum și pe alții care lucrează și locuiesc în Canada, Marea Britanie, Australia, Franța, Germania și Italia. Evident, nu am un răspuns la îndemână pentru ceea ce frământă economia României, dar sper că măcar cozile la pâine au dispărut pentru totdeauna într-un pământ atât de bogat înzestrat.
În ceea ce privește România de azi și educația, am avut un moment grozav în aprilie 2018, când mă bucuram de o prelegere pe Skype cu studenți din Iași despre scriitori americani din secolul al XIX-lea, precum Thoreau și Emerson, și ce înseamnă să fii un scriitor american.
M-am gândit: acum aceasta este genul de discuție deschisă și sinceră după care tânjeam în aprilie 1988 și, în sfârșit, are loc, 30 de ani mai târziu.
Deci, din câte văd dinspre tinerii intelectuali de la UAIC, România este pe mâini bune și am toată încrederea că are un viitor solid în libera exprimare a ideilor.
Și sper să pot contribui în continuare la schimbul de idei cu pagina mea de Facebook și alte scrieri de-a lungul drumului.
Dr. David L. Hadaller, 1987-88 Fulbright Professor to A.I. Cuza University, Iasi, Romania. Mai multe fotografii despre România văzută de profesorul american găsiți aici.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Eh, acum vede cozi si la el in Murica. Si vor fi din ce in ce mai multe. Noroc ca s-a antrenat aici!
Foarte interesant, felicitări pentru articol!