În perioada campaniei electorale s-a abordat mai puțin chestiunea reformelor din justiție.
Din punct de vedere istoric, putem afirma că până în 1947 România a avut unul dintre cele mai bune sisteme judiciare din Europa. Ulterior, până în 1989, cunoaştem evenimentele pe care le poate le regretă unii dintre baronii sistemului (fie datorită experienţelor proprii, fie din cauza experienţelor, desigur pozitive, ale clanurilor din care fac parte).
Nu s-au făcut eforturi reale de reformare a justiţiei până în 2004 cu excepţia îmbunătăţirii salarizării magistraţilor, înfăptuită de fostul ministru Valeriu Stoica.
În 2017, pachetul de legi promovat de fostul ministru Tudorel Toader a reprezentat un mare regres.
În toate privinţele şi la toate nivelurile, s – a mărit vechimea necesară pentru a accede în anumite funcţii. Criteriul vechimii devine astfel preponderent în faţa competenţei. Ascendentul vechimii este caracteristic mai degrabă feudalismului sau unor structuri administrative imobile şi osificate. La fel de nocivă este şi eliminarea probei scrise la promovarea la ICCJ, ceea ce încurajează subiectivismul şi luptele de culise.
Dar poate ar util pentru început să vedem situaţia din alte state.
În Italia ministrul Justiţiei nu este membru al CSM. În Franţa, ministrul Justiţiei este vicepreşedintele CSM şi prezidează toate reuniunile, cu excepţia celor în care rolul prezidenţial este exercitat de preşedintele Republicii Franceze. În Italia procurorii sunt total independenţi faţă de ministrul Justiţiei.
Toate deciziile privind procurorii de la recrutare până la pensionare sunt luate de CSM-ul italian. În Franţa, procurorii sunt subordo-naţi ierarhic ministrului Justiţiei, în ceea ce priveşte promovările, transferurile, atribuirea rolurilor, disciplina şi aşa mai departe.
Secţiunea pentru procurori a CSM-ului francez are doar puteri consultative. Mai mult, Ministerul francez al Justiţiei are responsabilitatea de a emite directive. În Italia, dimpotrivă, astfel de chestiuni politice sunt, de facto, totalmente în mâinile procurorilor înşişi.
O altă problemă controversată în actualul pachet de legi este aceea a numirii şefilor DNA şi DIICOT, ambele secţii ale Parchetului General. Trebuie menţionat faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în actuala conguraţie, este mai mult copia unui model sovietic.
Până în 1947, parchetele româneşti erau organizate potrivit modelului francez. În Franţa, procurorii generali ai curţilor de apel raportează direct ministrului Justiţiei, cu excepţia procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie. Rolul lor este mai degrabă de a asigura interpretarea unitară a legii.
O situaţie similară este şi în Italia. În Italia, şeful Parchetului Naţional Antimafia este numit de către CSM, la propunerea ministrului.
CSM-ul italian îl poate refuza de câte ori doreşte, nu ca la noi, o singură dată, similar promulgării legilor de către preşedinte. Este normal să fie aşa, deoarece vorbim despre o republică parlamentară, unde preşedintele are un rol decorativ.
În România, ca şi în Franţa, fiind republici semiprezidenţiale, este normal ca preşedintele să dispună de prerogative mai extinse faţă de republicile parlamentare (Germania, Ungaria, Bulgaria etc.). Pe malurile Senei, Inspectorul General al Inspecţiei Judiciare este numit prin decret al preşedintelui Republicii, fără nici un aport al CSM.
Procesul de selecţie la noi este condus de CSM, iar procurorii trebuie să aibă o experienţă minimă de 10 ani. Preşedintele poate refuza o singură dată numirea preşedintelui şi vicepreşedinţilor ICCJ. Se face o confuzie cu mecanismul promulgării legilor de către preşedinte. În schimb, ministrul poate fi refuzat de CSM o singură dată atunci când numeşte şefii DNA şi DIICOT
Numirea şefului Inspecţiei Judiciare se realizează conform bunului plac al ministrului. Este creat astfel un dezechilibru, ministrul dobândind puteri discreţionare şi manifestă prevalenţa politicului asupra juridicului.
Inspecţia Judiciară poate folosită de ministru pentru a pedepsi magistraţii neobedienţi şi pentru a bloca anumite anchete sau procese. Mai mult decât atât, membrii CSM care soluţionează o acţiune disciplinară nu pot recuzaţi.
Ministrul Justiţiei este la fel de politic ca şi preşedintele, deoarece guvernul are o anumită culoare politică. Referitor la Inspecţia Judiciară, sunt trei state în UE unde este condusă de ministrul Justiţiei, adică Italia, Franţa şi Germania.
Noi am luat cel mai prost exemplu, o lege impusă de Berlusconi în 2005, foarte criticată de magistraţii italieni. Acţiunea disciplinară iniţiată de ministru este trimisă procurorului general, care o comunică ministerului şi CSM-ului.
Chiar dacă procurorul general consideră că respectivul magistrat nu a comis nici o abatere disciplinară, ministrul îi poate inrma soluţia şi dispune continuarea acţiunii.
Chiar şi aşa, investigaţiile sunt conduse de biroul procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, CSM fiind forul de judecată în materie disciplinară. Inspecţia Judiciară se ocupă de alte probleme, ministrul Justiţiei fiind total liber să numească sau să demită inspectori.
Acţiunile disciplinare împotriva magistraţilor francezi pot iniţiate de ministru, de preşedinţii curţilor de apel (în cazul judecătorilor) sau de procurorii generali ai curţilor de apel, prin intermediul procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie (în cazul procurorilor).
Inspecţia Judiciară efectuează investigaţii preliminare şi trimite dosarul mai departe. Ministrul aplică sancţiunile ce se impun, în cazul judecătorilor conform unei recomandări a CSM.
Judecătorul sau procurorul în cauză poate ataca decizia ministrului în faţa Consiliului de Stat. În Germania există inspecţie la nivelul fiecărei instanţe, totul fiind supervizat de ministrul de Justiţie federal sau de cel de la nivelul landului. Pentru judecători există curţi speciale disciplinare, în cazul procurorilor sancţiunile fiind aplicate de superiorii ierarhici.
După cum se poate vedea, pachetul de legi nu este expresia unui spirit reformist, ci a unui spirit retrograd şi de castă. Nu trebuie să uităm marea supărare pe care a produs-o obligaţia impusă de fosta ministră Monica Macovei pentru toţi cei angajaţi în sistemul judiciar de a-şi declara rudele aflate în acelaşi sistem.
Iar dacă am analiza legăturile de familie şi interese ale unora din CSM şi nu numai, cine ştie la ce concluzii am ajunge. Situaţia la care a ajuns România azi se datorează în mare măsură faptului că magistratura şi politica se fac în familie. Unii magistraţi de rang înalt nu vor drepturi, ci privilegii. Numai că şi pri vilegiile trebuie să le meriţi, pentru ce ai realizat, nu pentru al cui eşti.
Din noiembrie 2019 până acum nu s – a făcut prea mult pentru îndreptarea acestei stări de lucruri. Declarațiile ministrului Cătălin Predoiu și ale președintelui Klaus Johanis nu au fost urmate de măsuri.
Pachetul de legi pentru reforma justiției propus de actualul ministru a fost înaintat mai mult la presiunea opiniei publice și a Uniunii Europene.
Lui Cătălin Predoiu îi convine actuala stare de lucruri. Când ești unul din conducătorii unei mari case de avocatură, cu mari interese în domeniu, e greu să vrei cu adevărat să faci reformă.
Iar numirile făcute de el împreună cu președintele Johanis nu prea au fost inspirate. Cel mai ilustrativ exemplu este Georgiana Hosu.
Dacă revenim la ultimele zile, rămâne de văzut în ce măsură schimbarea conducerii CSM va avea efecte benefice.
După alegeri mai mult ca sigur vom avea un nou ministru al Justiției, În presă s – au vehiculat 4 nume (2 de la PNL și câte unul de la USR și PSD).
Prin comparație, eu personal aș înclina către un fost candidat de la un sector din București.
Dar poate că la fel de bine ar fi ca la Ministerul Justiției să avem un fost sau actual magistrat care să aibă sprijin guvernamental și parlamentar. Avem exemplele celor de la Apărare și Externe. Ar fi un semnal bun și pentru partenerii externi.
Orice stat are 4 instituții fundamentale, biserica justiția, școala și armata.
Dintre acestea, la noi biserica și justiția au cam rămas în urmă.
“Când e achitat vinovatul, se condamnă judecătorul” – Publilius Syrus
“Justiţia noastră nu ne întinde decât o mână, şi încă pe cea stângă” – Michel de Montaigne
“Vai de omul drept care n-a făcut niciodată dreptate!” – Nicolae Iorga
