Curajul adevărului. Sau de ce minciuna ne face să ne simțim liberi

Trăim într-o lume tare ciudată. Niciodată ca până azi omenirea nu a avut la dispoziție atâta cunoaștere și niciodată ca până azi nu a existat o mai mare mândrie a neștiinței. Istoria recentă a speciei noastre este un lanț lung de oameni uciși pentru curajul lor de a fi spus adevărul.

Astăzi, mulți contemporani ai noștri par (doar par!) dispuși să-și dea viața pentru propriul lor adevăr sau, ceea ce înseamnă același lucru, pentru propria lor minciună. Și spun că doar „par”, pentru că în epoca adevărului alternativ ideea nu e să mori pentru un adevăr născut din truda cunoașterii, ci să trăiești bine și confortabil, chiar dacă – și mai ales dacă – acest confort se clădește pe straturi solide de ignoranță adunată în timp și cu multă migală.

Citește și: INTERVIU | Și dacă NATO s-ar implica direct în Ucraina, nici atunci nu e sigur că un război nuclear ar izbucni

Zilele trecute, Salman Rushdie a fost atacat cu un pumnal de un tânăr deranjat, probabil și el, de ideile și textele lui Rushdie. Scriitorul de origine indiană este doar ultimul dintr-o serie de personalități ale istoriei care și-au riscat viața spunerii adevărului sau, mai degrabă, denunțării ficțiunilor pe care se întemeiază unele adevăruri.

Este cel mai recent erou al luptei pentru libertatea de exprimare și împotriva obscurantismului religios, pentru care nu există decât un unic și mare Adevăr. Toți cei care nu aderă la acest adevăr trebuie să piară.

Ne aflăm așadar într-un peisaj în care, pe de o parte, Adevărul unic nu se mai poate impune decât prin teroare, cu bombe, săbii sau cuțite. Cu excepția unor mulțimi fanatizate, societățile nu se mai lasă subjugate de astfel de modele de Adevăruri călăuzitoare și atotștiutoare. Chiar și în țările în care astfel de Adevăruri mai caută să se impună cu forța, oamenii se revoltă și caută să scape violenței sale.

Pe de altă parte, însă, abandonarea Adevărului unic ne-a aruncat în extrema cealaltă, a unui număr nesfârșit de adevăruri, fiecare cu adevărul lui, într-un soi de democrație împrăștiată, în care oamenii își revendică mai mult decât orice acest drept, și anume de a nu crede într-un adevăr care nu le aparține.

Ce înseamnă să ai curajul de a spune adevărul?

Un mare filosof francez, pe numele lui Michel Foucault, a cercetat modul în care societățile noastre au îngăduit de-a lungul istoriei spunerea adevărului, a întregului adevăr și numai a lui. Și el afirmă că despre curajul adevărului vorbim doar atunci acesta exprimă părerea personală a celui care vorbește și care spune exact ceea ce gândește.

Adevărul spus este atunci un fel de obligație și nicidecum un capriciu și, tocmai de aceea, a-l spune înseamnă a-și asuma un anumit risc.

Atunci când spui adevărul din convingere, te riști pe tine și riști relația cu celălalt, riști să-l înfurii sau să-l faci să devină violent. Iar violența lui îți poate pune viața în pericol, așa cum i s-a întâmplat lui Salman Rushdie.

Ce diferență există între această rostire riscantă a adevărului și inflația de adevăruri personale pe care ne place să le rostim și să le arătăm zilnic pe rețelele sociale?

Atunci când un intelectual public sau un savant își înalță vocea pentru a spune adevărul în societate, pentru a denunța minciunile guvernanților sau pentru a combate manipulările și dogmatismul, gestul lui este unul etic.

A face asta nu înseamnă în primul rând a transmite o informație: e foarte posibil ca acel adevăr să existe deja în societate, să fie cunoscut de către unii. Înseamnă mai ales a impune o atitudine, una prin care lucrurile pot să fie tulburate, confortul nostru afectat, legăturile dintre oameni slăbite.

Dar în urmă luării de atitudine, adevărul „gol-goluț”, cel care supără, care deranjează, are puterea de a ne deschide ochii și de a ne pune față în față cu realitatea nefardată. Iar asta ne obligă pe noi de multe ori să ieșim din zona de confort și să acționăm. Sau măcar să învățăm să fim solidari.

În schimb, am putut vedea în ultimii ani efectele devastatoare ale fabricării de adevăruri egoiste și alternative.

Citește și: Băile Homorod, în paragină după ce s-au investit 10 milioane de euro din bani europeni

„Brexit” sau „Trump” sunt doar două nume de evenimente și persoane care ne-au aruncat în epoca tulbure a post-adevărului.

Iar în această epocă, inspirați de asemenea figuri delirante, dar puternice, precum Donald Trump, și înarmați cu conturi pe rețelele sociale, am considerat cu toții nu doar că avem dreptul de a spune ceva, ci și că suntem obligați să ne exprimăm.

Nu contează că avem sau nu ceva de spus, important e să ne exprimăm. Mai mult decât atât, avem pretenția ca tot ceea ce spunem să fie considerat adevărat: e adevărul meu, care intră într-o competiție acerbă cu adevărul tău și al tuturor celorlalți, iar forța adevărului meu nu e dată nici de studiile pe care le-am făcut, nici de cunoașterea de care dispun, ci e dată de numărul de aprecieri sau de emoția pe care o produce.

Așa cum bine spunea cineva, dacă eu spun că Luna este de fapt un cașcaval la fel de plat ca Pământul, e suficient să fie destui ca mine care cred în Luna-cașcaval pentru ca adevărul meu să fie de nezdruncinat. Iar noi, împreună, care credem în Luna-cașcaval și Pământul plat suntem o comunitate însuflețită de astfel de adevăruri.

În acest delir nu există nimic științific și cu atât mai puțin etic. Nu mai e vorba aici de curaj sau de risc al spunerii adevărului, ci de un egoism violent și periculos pentru tot restul societății.

Pentru că dacă noi, adepții Lunii-cașcaval, vom considera că dușmanii noștri sunt niște șoareci care ne mănâncă obiectul fanteziei noastre, vom avea toate motivele să-i suprimăm realmente. Cel care l-a atacat sălbatic pe Salman Rushdie era fără îndoială un membru al unei asemenea secte de adepți ai Lunii-cașcaval. Iar printre noi și pe rețelele sociale trăiesc foarte mulți alți asemenea deținători de adevăruri ultime și personale gata nu să-și dea viața, ci să ia viața altora pentru adevărul lor.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!