Dana Păpăruz este costume designer/scenograf şi printre costumele care poartă semnătura sa se numără cele din filmele „Moromeţii” 2 şi 3, regizate de Stere Gulea, dar şi cele din „Aferim” şi „Inimi cicatrizate”, ambele în regia lui Radu Jude. Are o experienţă în design-ul de costume pentru producţii de scenă, film şi televiziune de aproape 25 de ani, iar în 2016 a câştigat Premiul Gopo pentru realizarea costumelor din „Aferim”.
Dana Păpăruz vorbeşte, în acest interviu, despre subfinanţarea cinematografiei din România, despre frământările, sursele de documentare şi de inspiraţie ale unui creator de costume, dar şi despre statutul încă incert al acestuia din urmă. Consideră că, în şcoli, copiii ar trebui să fie educaţi într-o mai mare măsură în spiritul culorii, al unei oarecare sensibilităţi cromatice. Despre români spune că sunt prea săraci ca să se îmbrace bine, dar şi că nu sunt încă învăţaţi să cumpere puţin, dar bun.
Ada CODĂU: Când a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu arta, cum a fost această întâlnire şi când aţi ştiut că vă veţi dedica, din punct de vedere profesional, acestui domeniu?
Dana PĂPĂRUZ: Primul contact cu arta a fost în copilărie. Am cântat de mică, apoi părinții m-au dat la lecții de pian, instrument pe care l-am practicat șapte ani, în mod intensiv, în şcoală, la Constanţa. În paralel, am făcut şi desen şi pictură la un cerc de la Casa Pionierului de atunci, în anii ’80, apoi, odată cu Revoluția, am renuntat la pian şi am continuat doar cu artele plastice şi, începând cu liceul, cu scenografia. Cred că încă de la acea schimbare în viaţă am știut că asta vreau să fac, eram fascinată de profesoara mea de Scenografie cu care studiasem şi la Casa Pionierului şi datorită căreia totul părea atât de interesant şi niciodată plictisitor. Numele ei era Anca Niță.
A.C.: Ce vă inspiră în activitatea artistică, în actul de creaţie: pictura, muzica, natura? Care e puzzle-ul care vă stimulează atunci când gândiţi, atunci când simţiţi un costum?
D.P.: Cred că sunt atât de multe care pot stimula mintea omului într-o direcție artistică… Și tot atât de multe care te pot distrage de la concentrare. Există în mine un exercițiu continuu în a nu mă lasa furată de factori exteriori. Și nu reușesc mereu. Plus că, atunci când vine propunerea unui nou proiect, toate aceste exerciții pe plan personal trebuie regândite în parametrii acelui proiect, atât din punct de vedere al timpului, cât şi al poveștii abordate. Dar să nu deviez de la întrebare: faptul că am făcut atât muzică, în copilărie, cât şi arte plastice m-a ajutat enorm să găsesc puncte comune între arte în general, plăcerea de a studia aceste domenii nu a încetat niciodată, iar la acestea s-a adaugat, în timp, şi curiozitatea de a aduna documentare din cinematografie şi fotografii vechi. Pictura şi fotografia modernă şi actuală de asemenea pot fi puncte de inspirație, dar şi viața înconjurătoare, oameni necunoscuți de pe stradă. Totul este despre cum faci acest lucru şi despre a nu te lăsa furat prea mult timp de rețelele sociale. Da, acestea ne pot aduce mai aproape unii de alții, dar doar aparent sau limitat, restul este pierdere de timp, aş spune chiar cancan, bârfă. Am descoperit, însă, în timp, chiar şi aici anumite pagini care merită urmărite şi sunt un punct de plecare în inspirația mea. Dar fac atent lucrul acesta pentru a nu mă abate de la concentrarea şi scopul meu.
„În cazurile cele mai fericite, un proiect are suficienţi bani pentru a coopta istorici specializaţi pe un anumit tip de costum. Dar asta se întâmplă foarte rar”
A.C.: Ce presupune procesul de documentare pentru crearea costumelor, cât poate dura el şi care sunt sursele de documentare: cărţi, picturi, discuţii cu istorici?
D.P.: În cazurile cele mai fericite, un proiect are suficienţi bani pentru a coopta istorici specializaţi pe un anumit tip de costum, iar asta este este de preferat. Dar se întâmplă foarte rar. Atunci, tot ce rămâne este doar ca eu să încerc să acopăr cât mai multe arii de documentare, prin asta înțelegând şi istorie în general sau istorie socială, dar şi literatură de specialitate sau diferite mărturii din acele vremuri despre diverse personalități sau grupuri sociale, pictură sau grafică privind epoca abordată. Uneori, mai ales pentru alte țări mai dezvoltate din punct de vedere cultural, o bogată sursă de documentare sunt muzeele (care la noi păstrează foarte puține costume de epocă) sau colecțiile particulare. Alteori, e nevoie să pui toate aceste surse de inspirație cap la cap şi să-ți imaginezi cam cum ar fi putut arăta anumite obiecte, în funcție de schimburile comerciale care se făceau prin acele ținuturi, activitățile agricole (cultivarea de cânepă, iută, in sau bumbac) sau cele legate de creșterea animalelor, atunci când vine vorba despre lână, piele, mătase. De exemplu, în cazul proiectului „Aferim”, foarte mult m-au ajutat scrisorile dintre boieri şi negustori şi mărturiile călătorilor străini prin Țările Române.
A.C.: Ce rol credeţi că joacă un costum în conturarea unei epoci şi a unui personaj?
D.P.: Toate acestea sunt strâns legate, un personaj nu există fără costum, el este întregit de el. Nu ai putea îmbrăca un țăran ca pe un boier şi nici invers, nici un bancher ca pe un solist rock, etc. Privitorul este atenționat mereu, la prima apariție, cu privire la clasa socială a personajului prin costum. Apoi, intervin mici detalii de costum ce îl pot duce în alte câteva directii şi care ajută la explicarea poveştii. Desigur, există şi abordări mai relaxate a unor epoci sau tipologii umane sau poate altele mai exagerate, dar toate pleacă de la câteva direcții clare ce vor stabili, încă de la început, cu cine avem de-a face si despre ce perioadă este vorba. Am spus de multe ori: costumul este mai vizibil chiar şi decât decorul, asta pentru că primul lucru la care se uită spectatorul este actorul şi jocul acestuia, personajul. Şi, atunci, ceea ce îmbracă el este definitoriu. Chiar şi atunci când elemente de costum sunt pentru marea masă de oameni doar la modul general „de epocă” putem observa cât de multe se schimbă atunci când într-o ținută folosim o pălărie, un accesoriu sau altele – detalii mici care pot muta povestea cu 10-30 ani mai aproape sau mai departe.
A.C.: Aveţi o epocă anume, o perioadă pe care vă doriţi să o „zugrăviţi”, să o conturaţi prin costumele dumneavoastră, un timp istoric anume care nu se regăseşte, până acum, în ceea ce aţi creat?
D.P.: Orice epocă este fascinantă atunci când te apuci să o studiezi aprofundat. Baza care se predă în şcoală nu este nici pe departe suficientă, nici măcar pentru proiecte de mai mică întindere. Gândiţi-vă că dincolo de epocă, intervine apoi zona unde este plasată acțiunea. Într-un fel se îmbrăcau europenii în secol XIX, cumva altfel cei din America, total diferit cei din Asia. Sau zone precum Rusia, în care chiar dacă existau baze ale modei europene, detalii legate de ornamentica extrem de bogată îi făceau să-și trădeze rapid zona de proveniență. Și asta doar când mă refer la costumul purtat de înalta societate. Alte direcții, total diferite sunt pentru fiecare zonă si epocă atunci când vine vorba despre costumul păturii de jos din diferite ținuturi, țări, continente.
De fiecare dată când mi se oferă șansa de a face un proiect de epocă, pentru mine este la fel de fascinant, indiferent de epocă. Am astfel ocazia să aprofundez ceva ce nu am mai abordat până atunci. Nu, nu există o epocă anume, dar pot spune (fără să numesc clar) că a existat un proiect la care am lucrat timp de câteva luni şi care nu s-a mai finalizat, din păcate; era secolul XV. Ajunsesem, acolo, la o înțelegere extrem de minuţioasă a tuturor detaliilor. Sper ca la un moment dat să pot face ceva măcar similar.
„Nu cred că suntem în direcția bună, atunci când vorbim despre educarea publicului. De fapt, nu educăm, ci ne dăm noi după public. E cu totul altceva, lucru care nu are nicio legatură cu arta”
A.C.: Există vreun film, vreo producţie la care vă raportaţi în mod deosebit, de care vă amintiţi cu mai multă plăcere decât altele, dintre cele pentru care aţi realizat costumele?
D.P.: Cumva această întrebare vine în completarea celei anterioare, pentru că în ciuda faptului că am lucrat multe proiecte de epocă, unele dintre cele mai plăcute au fost cele de actualitate, realizate în colaborare cu regizorii Corneliu Porumboiu („La Gomera”) şi Bogdan Mirică („Umbre” 2 şi 3, plus „Boss”). Au fost atât de multe lucruri de creat si de armonizat în acestea, poate mai greu de sesizat la o privire rapidă a lor, încât nu pot spune că pentru mine nu sunt măcar pe același palier cu „Aferim”, „Moromeții”, „Inimi cicatrizate”. Detaşarea de faptul că un film este de actualitate şi încercarea de a construi o linie cromatică, cât şi de a creiona prin costum tipologii umane ale zilelor noastre, de a împleti toate acestea cu scenografia pentru a face ceva ce nu a mai fost făcut până atunci sunt uneori mai complicate decât un film de epocă.
A.C.: Cum a fost reîntâlnirea cu regizorul Stere Gulea, pentru „Moromeţii 3”? Aţi lucrat, ca asistentă a Doinei Levintza, costumele din filmul „Sunt o babă comunistă”, dar şi, în calitate de costume designer, pe cele din „Moromeţii” 2, ambele regizate de Stere Gulea.
D.P.: Reîntâlnirea cu domnul Stere Gulea a fost – dincolo de o mare bucurie – şi o reconfirmare a mea că ceea ce am făcut în „Moromeții” 2 a fost bine. Am avut șansa să îmi pun, încă o dată, amprenta în această a treia parte (şi ultima), să profit de toate de calitățile dumnealui de pedagog excelent şi de regizor care-și documenteză atât de bine şi de amănunțit scenariul. Știu că a declarat că acesta este ultimul dumnealui film, dar nu pot să nu sper că poate se va răzgândi şi ne vom mai reîntâlni pe platouri în viitorul apropiat.
A.C.: Într-un interviu pe care mi l-aţi acordat în 2017, spuneaţi că „cinematografia românească este încă în anii ei de copilărie în care, înainte de toate, trebuie reeducat spectatorul”. Cum vi se pare că stau lucrurile aproape opt ani mai târziu? A ieşit cinematografia din perioada copilăriei, a crescut?
D.P.: Cred că mai sunt mulți pași de făcut, momentan, cinematografia românească se confruntă cu mari probleme legate de bugetare. Din 2017 până acum inflația a crescut, bugetul care vine din partea Centrului Național al Cinematografiei nu s-a updatat la aceasta creștere. Văd şi aud din ce în ce mai des despre producții românești amânate sau făcute „pe genunchi”, uneori apelându-se la oameni fără experiență doar pentru a se reuși finalizarea proiectului. Producătorii sunt forțați să caute din greu completări ale acestor bugete mici pentru a duce la capăt filme şi scenarii cu care au câștigat finanțare la CNC. Așa că, uneori, aceste proiecte sunt amânate sau chiar se renunță la producerea lor. Toată această zbatere cu siguranță îi descurajează. Cu alte cuvinte: nu sunt bani, nu sunt nici filme. Nu sunt filme, nu ai cu ce să educi publicul. Nu sunt suficiente proiecte, nici echipele de producție nu-și păstrează continuitatea în activitate, unii renunţă, se reorientează. Așa că şi în cazul în care marile producții străine ar reveni mai în fortă pe piața românească (anul 2024 a fost unul cu zero producții de acest fel, din câte știu), nu vor mai fi suficienți oameni competenți care să fie cooptați la nevoie.
Cumva, în cinematografie este ca în sport: este nevoie de un exercițiu continuu pentru a te menține la un nivel înalt, un an de stat pe bară te scoate din ritm. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că toți acești oameni care lucrează în cinematografie au taxe de dat la stat, dacă vor să aibă o continuitate pe cartea de muncă şi să fie asigurați medical. Or, dacă nu e de muncă…
Și asta, în contextul în care producțiile independente, acest nou val de filme cu influenceri a luat amploare. Nu cred că suntem în direcția bună, atunci când vorbim despre educarea publicului. De fapt, nu educăm, ci ne dăm noi după public. E cu totul altceva, lucru care nu are nicio legatură cu arta.
„Cei mai mulţi oameni sunt prea săraci ca să se îmbrace bine şi nu sunt educaţi în a cumpăra puţin, dar bun”
A.C.: Sunteţi în domeniul design-ului de costume pentru producţii de scenă, film şi televiziune de aproape 25 de ani. Ce statut are un designer de costume în România actuală? Cum s-au schimbat lucrurile de la debutul dumneavoastră până în prezent?
D.P.: Este unul incert, din păcate. În ceea ce mă privește, am avut un parcurs firesc, în care s-a simțit dezvoltarea mea pas cu pas, de la an la an. Au fost ani mai buni si ani foarte proști. A fost o perioadă foarte lungă, în care am făcut reclame, sperând să fiu cooptată în lumea filmului. Apoi, am început să fac filme, dar treptat nu am mai fost solicitată de cei care produceau reclame, lucru care este pe undeva firesc. Am muncit şi am reconfirmat mereu pentru a-mi menține poziția. În continuare, departamentul de costume este văzut ca inferior decorului. Însă toată această veșnică așteptare, că poate anul nu va fi unul fără proiecte, nu este o stare prea sănătoasă. Lucrul ăsta este valabil pentru oricare dintre colegii mei, indiferent de departament. În mod normal, perioadele dintre proiecte ar trebui să fie unele de reîncărcare a bateriilor, dar de cele mai multe ori ele sunt unele de frământări neconstructive.
A.C.: Ce părere aveţi despre cum se îmbracă românii, la ora actuală? Atunci când îi priviţi mergând pe stradă, ce impresie vă lasă? Avem suficient curaj vestimentar să îmbine culori, texturi, croieli sau suntem încă destul de conformişti?
D.P.: Există un număr mic de oameni în România din categoria „bine îmbrăcat” sau cu haz. Cei mai mulţi oameni sunt prea săraci ca să se îmbrace bine şi nu sunt educaţi în a cumpăra puţin, dar bun. Tot acest consumerism în care industria textilă produce milioane de haine de proastă calitate, care sunt aruncate după câteva purtări pentru că ne plictisim sau care se distrug după două spălări cred că ne va face să ne înecăm, la un moment dat, în mormane de haine, toate fără stil. Este suficient să te uiţi la încălţămintea oamenilor ca să vezi toate acestea dintr-o singură privire.
Veșnica abordare a negrului – ca şi cum ar fi suprema alegere potrivită oriunde şi oricum – este o meteahnă de care nu ne vom debarasa ușor. Și, din nou, ajungem la educație: cât de nostim ar fi pentru copii, dacă puținele ore de desen şi culoare din scoală ar fi aplicate, dacă li s-ar explica cromatica într-o manieră în care ei să înţeleagă că pot face alegeri care să-i avantajeze şi pune în valoare sau dacă ar învăța că inclusiv obiectele care îi înconjoară, alese într-un fel sau altul, într-o culoare sau alta influențează propria stare. Sunt exerciții care nu ar necesita mult efort, câteva eșantioane, diferite culori de materiale sau hârtie, jocuri în care ei să poată să se privescă în relație cu aceste culori, să le combină, apoi exemple din natură. Și aici ating doar una din părțile de educație vestimentară, celelalte – evident – fiind forma si materialitatea, compoziția atât proportională, cât şi cea a texturii. Ar fi bine dacă toate acestea ar fi studiate măcar în facultăţile de artă, dacă nu de toţi copiii, în şcoli.
A.C.: Sunteţi originară din Constanţa. V-aţi născut şi aţi crescut aici până când aţi plecat la facultate. Cum vi se pare că arată Constanţa astăzi?
D.P.: Aş vrea să închei într-o notă optimistă: după atât de mulți ani în care clădiri de patrimoniu au fost lăsate să cadă la propriu şi să fie devastate de locatari intrați în ele fără drept, încep să se vadă – în zona veche a oraşului – schimbări în bine. Unele (n.r. clădiri) au fost recondiţionate, chiar dacă elemente de rezonanță nu au mai fost restaurate ca cele inițiale (cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul unei case cu mozaic situate pe Tomis colt cu Sulmona, care și-a pierdut farmecul). Cazinoul se apropie, și el, de finalizarea lucrărilor, dar şi aici pot spune că anumite elemente nu mai au detaliile iniţiale. Însă nu pot să uit anii din liceu în care, pregătindu-mă de admiterea pentru facultate, mergeam în zona portului Tomis să pictez şi, practic, oriunde mă uitam, puteam alege un colț pentru a face un studiu peisaj. Părea totul unitar, privirea nu era deranjată de alternanțe de clădiri vechi, altele modern, în construcție şi lăsate în paragină, ca acum. Și a mai fost şi o perioadă după 2000, în care se refăceau trotuarele, dar doar pe colțurile intersecțiilor. Asta îmi aduce aminte de epocile în care nu se schimba cămaşa, ci doar gulerul.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Dana Păpăruz şi Mara Bugarin, „De la filmare Moromeţii 3” – Vlad Cioplea)
