După discuția din biroul uriaș, unde temperatura era cu peste 20 de grade mai mică decât afară, decanul Facultății Pedagogice și de Științele Educației din Zakho, Otman Omer, m-a invitat la prânz în casa tatălui său. La umbră erau anunțate 43 de grade, dar multor kurzi le place să-și programeze temperatura între 16 și 18 grade. Trecerea de la cele aproape 60 de grade cât sunt afară în centrul orașului la doar 16 e groaznică pentru mine. Așa că mi-am stăpânit tremuratul cât am putut la întâlnirea cu profesorii din Zakho, îmbrăcați în costume de stofă.
Când am ajuns pe strada lui, unde toate casele sunt din marmură cu unul sau două etaje, decanul mi-a spus că acolo toți sunt rude, unchii, mătușile și verii lui. Toți foarte bine situați. Intrăm în casă. Podelele sunt din marmură și până se pune masa ne așezăm într-un fel de hol-sufragerie cu multe canapele confortabile.
Imediat apare o femeie îmbrăcată tradițional, cu eșarfă pe cap, pe care mi-o prezintă ca fiind mama lui, apoi apare un tânăr de vreo 25 de ani, care este fratele lui cel mai mic, dar de la cea de-a doua nevastă a tatălui său. În scurt timp, se așază și ea lângă noi. Decanul susține că cele două femei s-au înțeles de la început ca două surori. Seamănă între ele, au fețele rotunde, fără riduri și poartă peste șalvari o rochie lungă și destul de largă din stambă ieftină. Prima nevastă are 75 de ani, iar cea de-a doua 65. Îl întreb pe tatăl decanului de ce are două neveste. „Să am mai mulți copii” îmi spune, dar decanul îmi șoptește că el crede că „doar pentru sex”. Tatăl, îmbrăcat în șalvari maro, cu o cămașă de bumbac descheiată să i se vadă părul de pe piept e trecut de 80 de ani, dar pare de maxim 60. Cum reușește?, întreb. „Păi n-a mai muncit de mai bine de 20 de ani și n-are nicio grijă, de fermă se ocupă fratele mai mare și tata are o pensie de 500 de dolari pentru că a fost luptător peșmerga”, îmi face o descriere succintă decanul.
În total sunt 17 frați. La bucătărie, 3 nurori și o soră se agită să pregătească masa, care e așezată pe jos, în sufragerie, pe o față de masă albă, în jurul căreia sunt saltele subțiri, pe care se așază mamele, tatăl, fratele mai mic, decanul și eu. Castroane cu pui fripți, pilaf, salată, excelenta lipie kurdă, mai bună decât oriunde în lume și farfurioare cu feliuțe de lamâie și de mere. Toți mușcă din pulpele bine rumenite, de parcă ar fi venit de la câmp. Mănânc mai mult lipie goală, dar mi se pune în farfurie mult orez și salată, după ce spun că nu mănânc carne. „Ești bolnavă?” vine imediat întrebarea. „Nu, dar nu-mi place carnea”, spun repede ca să nu lungesc discuția. Fratele mai mic a terminat facultatea de doi ani, dar nu se grăbește să-și găsească de lucru. E răsfățatul tuturor și acum prioritatea familiei e să-l însoare. Două dintre nurori sau surori sunt însărcinate, dar oricum ele nu stau cu noi la masă, ci se ocupă ca mamele și capul familiei să fie bine serviți. Fetele au terminat facultăți la rândul lor, dar nu vor lucra niciodată, fiindcă „rolul lor e să aibă copii și să aibă grijă de mame și de tatăl celor 17 copii”, spune șeful familiei.
Decanul îmi șoptește că tocmai s-a despărțit de nevasta lui, care s-a mutat la Duhok. Nu-mi dau seama dacă e un secret sau o minciună. Ne întoarcem pe canapele după ce toată lumea termină de mâncat, iar fetele ne aduc ceai și prăjiturele. Tatăl zice că ar vrea să-și mai ia o nevastă. Nu se supără celelalte? „Nici vorbă”, spune cea mai în vârstă, iar cealaltă dă aprobator din cap. Printre măsuțele de ceai încep să alerge copiii celor patru sau cinci familii care locuiesc în casa de marmură cu cele două mame și cu tatăl lor. Cum de nu se ceartă la bucătărie atâtea femei? „N-au de ce, fiecare știe ce trebuie să facă și toată lumea se înțelege bine”, explică decanul.
De fapt, ele sunt într-o relație de supunere față de părinți și soți. Trăiesc într-un fel de închisoare pe care o consideră plăcută, probabil pentru că nu s-au gândit niciodată serios să fugă de acolo. Decanul insistă să-mi spună că sunt fericite și mă invită să-i văd apartamentul de lângă universitate. Îi răspund cât pot de politicos la întrebarea lui cam grosolană, și enumăr o listă cu lucruri pe care trebuie să le fac, pentru că a doua zi plec la prima oră, și deci n-am timp.
Articol preluat de pe blogul „Călătoriile Sabinei” / Radio Europa Liberă
Un proiect Black Sea Trust, susținut de Radio Europa Liberă Moldova și Freedom House România.
