De ce aș pierde cu siguranță orice alegere în orașul meu natal

De ce aș pierde cu siguranță orice alegere în orașul meu natal. „Alex”, mi-a zis recent un coleg de liceu la întâlnirea de 40 de ani, „tu n-ai fi avut nici o șansă dacă ai fi candidat împotiva primarului [ din Hunedoara ]. Cât ești tu de profesor universitar în America.”

Categoric că este așa. Nu am încercat nici măcar un milimetru de ripostă căci are perfectă dreptate. Ce dacă primarul a fost la bază șofer de basculantă la o mină din jur, după cum mi-au spus localnicii, iar eu profesor universitar în New York?

Orice meserie este onorabilă și are tot respectul meu, inclusiv cea de șofer pe basculantă. Dar educația cuiva nu este o variablia la alegeri, sau cel puțin nu în situațiile care nu sunt imediate după revoluții, când beția și exaltara momentului produc tot felul de rezultate, inclusiv un prim-ministru șef de lucrări la Politehnică, deși în cazul cu pricina probabil n-a fost șefia de lucrări ce a contat.

Dar sunt 100% de acord cu colegul meu de liceu – într-o campanie electorală cap la cap cu actualul primar aș fi fost perceput de oameni ca un tip pompos, arogant, “care le știe pe toate”, rupt de realitate, enervant … pe scurt un urâcios îngâmfat.  

„Să plece înapoi de unde a venit și să ne lase pe noi în pace” ar fi fost cu certitudine finalul.

Situația este ușor de explicat pornind de la cele două pagini ale secțiunii  „Why situations matter” la pagina 210 în cartea profesorului Zimbardo  „The Lucifer effect. Understanding how good people turn evil”.

Scrie dânsul: „când încercăm să înțelegem diverse reacții umane trebuia să pornim întotdeauna de la analiza situațională.

Trebuie să apelăm la analizele dispoziționale doar atunci când cele situaționale nu explică situația”. [ în traducerea mea ]

Sau spus mai puțin doct: când încercăm să explicăm acțiunea cuiva trebuie să pornim de la mediu, de la context, de la loc, de la specificul Hunedoarei în cazul competiției închipuite de mai sus, nu de la trăsăturile unui individ.

Citește și: Ambasadorii lui Iohannis: Diplomați, foști politicieni și consilieri prezidențiali

Și tot dr. Zimbardo continuă în paragraful următor:  „Societațile care promovează individualismul, ca de exemplu Statele Unite și multe din națiunile vestice, cred că dispozițiile [ individuale] primează mediului. Aceste societăți amplifică rolul personalității în explicarea comportamentului și în același timp reduc importanța mediului”.

Sau ce spune profesorul [ de psihologie de la Stanford ] este ceea ce vedem astăzi cam peste tot în narațiunile curente, și anume culpabilizarea individului pornind de la presupuse lacune personale în educație, cultură, caracter, fără a ține cont că psihologia ne demonstrează că de fapt mediul are impactul dominant asupra acțiunilor și convingerilor [ believes ] cuiva, iar internul individului contează prea puțin.

Stanford Prison Experiment a demonstrat că sunt necesare doar două, trei zile pentru a schimba esențial comportamentul unor persoane politicoase, bine crescute, educate, și cu grad de inteligență mult peste medie într-unul brutal.

Și dacă asta s-a întâmplat unor studenți de la Stanford aleși prin datul cu banu’, atunci asta se poate întâmpla oricui pus într-o situație asemănătoare.

Cât despre rolul educației, a culturii în toate astea, tot dr. Zimbardo scrie la pagina 211:  „cunoștințele [ knowledge ] nu scuză maleficul; ele doar îl democratizează, distribuind vina asupra mulțimii de participanți”.

Adică, educația și cultura au servit deseori ca justificări sumbre și bizare pentru activități reprobabile și abuzive, și prea rar ca suport al unui comportament empatic, al umanismului [și se pare că Seneca doar a pledat pentru stoicism, nu l-a și aplicat în viață ].

În cele șase zile ale experimentului, dr. Zimbardo a observat o singură situație de empatie, una singură, în rest atitudinea a fost individualistă și neprietenoasă, negativă la adresa celorlalți și a crescut odată cu trecerea zilelor.

Psihologia, prin urmare, pare să nu confirme ipoteza că educația și cultura ne face cu certitudine oameni mai buni.

Sunt convins că asta se întâmplă uneori, doar ce cele două [ sugerează profesorul Zimbardo ] nu sunt trigger-ul. Trigger-ul este altceva. Iar apoi la pagina 212, profesorul afirmă următorul lucru: „Forța situației, adică a contextului, se manifestă mai ales în situațiile noi.

În astfel de cazuri, structurile de recompense sunt diferite, iar așteptările individului sunt infirmate. Caracteristicile de personalitate au puțină utilitate predictiva pentru că ele se referă la un viitor imaginat interpretat pe baza unui trecut în condiții familiare dar care nu se aseamănă deloc cu situația nouă”.

Iarăși, ce explică dr. Zimbardo în termeni extrem de tehnici este că nimeni nu se poate extrage mediului și experienței sale.

Tot ce gândim, interpretarea noastră curentă, totul – nu poate fi făcută decât prin prizma experienței noastre trecute. Pentru a fi înțeles, orice nou este mapat pe trecutul familiar. Ori când noul are puține în comun cu experiența noastră, atunci și predicțiile noastre sunt profund eronate.

Poate acest paragraf are utilitatea practică cea mai mare pentru mine, și explică convingerea că afirmația colegului meu este adevărată, căci interacțiunile mele cu cei din the old country converg întotdeauna rapid în discuții focusate pe interpretarea mioritică a realităților americane [ inclusiv, la telefonul de duminică cu maică-mea, din păcate ], în loc să fie poate un fel de “interviu” pentru că ei să înțeleagă un pic din interpretarea cuiva care oricum trăiești aici, deci are mai multe date ce pot fi folosite în interpretarea realității.

Caracteristicile trecutului meu ce pot fi folosite în interpretarea noului de aici sunt puțin mai precise decât ale interlocutorilor din cauza contextului meu mai exact.

Am impresia, în schimb, că aceste discuții încearcă să-mi vâre pe gât interpretări eronate.

Ele au devenit extrem de enervante căci s-au înmulțit, iar grăuntele de informație din ele este minuscul: în general, ele sunt filtrarea unei frânturi din știrile americane prin experiență românească, poate chiar experiența locului specific unde trăiește respectivul.

Am încercat la un moment dat să folosesc diferența între părerile diverșilor și interpretarea mea că să prezic diferența în cunoștințele și credințele lor și ale mele, un fel de Bayesian reasoning inversat.

Doar că procesul este imprecis, căci există întotdeauna multe explicații la aceste diferențe, soluția nu este unu la unu, iar în final, ce contează să înțeleg diferențele cognitive între X și mine?

Este un truism că există diferențe cognitive între orice X și Y. Mare scofală. Not cool. I-am spus recent unui domn din Hunedoara că interpretează evenimentele din America, respectiv procesul nostru electoral, prin experiența dânsului din Hunedoara.

M-a surprins că a interpretat afirmația mea drept o insultă, deși îmi dau seama că propoziția respectivă spusă față-n față ar fi sunat mult mai inofensiv decât scrisă pe Facebook.

Comunicarea electronică induce depersonalizare, un fel de duritate de care ar fi trebuit să fiu conștient. Mea culpa. Greșeala mea.

Însă realitatea rămâne aceiași, când trăiești în Hunedoara nu poți înțelege realitatea decât prin prizma experienței din Hunedoara, dacă ești la București prin prizma Bucurestiului, dacă ești la Milano – tot așa, Milano iți este reperul.

În măsura în care „Parisul și Roma nu sunt New York-ul”, cum se exprima recent cineva într-o postare vis-à-vis de olimpiadă, ei, nici interpretarea situațiilor făcută de unu’ din Milano nu poate fi aceiași cu a unuia de la New York City, așa cum am și văzut practic în conversațiile mele recente la o conferință în Volos cu un profesor italian.

Citește și: Stimulente între 5.000 și 2.500 de lei/lună pentru angajații ministerului Proiectelor Europene

Cred că pretenția că înțelegi cosmosul stând pe un vârf de deal și reducând complexitatea la câteva idei abstracte este iarăși manifestarea aceleiași erori: închipuirea, dogma occidentală că individul se poate ridica dincolo de mediul sau, ca și cum te-ai scoate dintr-o fântână tragandu-te de propriile-ți urechi.

Acestei greșeli în gândire i se zice fundamental attribution error. Există totuși o soluție la acest bias în gândire, scrie profesorul Zimbardo, iar soluția este să acceptam și să fim atenți la diferențele produse de mediul în care trăim.

Cumva, vreau să spun că am aplicat acest principiu în mod empiric, acceptând că nu sunt cu stea-n frunte și nu am toate răspunsurile. Departe de asta.

Cred că a fost o adaptare necesară pentru mine. Eu sunt extrem de competitiv, și totuși în gimnaziu și la liceu am fost coleg cu un tip care m-a întrecut intodeauna și în mod semnificativ la matematică, de fapt a și câștigat olimpiada națională într-un an, și în ciuda tuturor eforturilor mele intelectuale, a trebuit să accept într-o bună zi că este mai talentat ca mine.

Interesant, în acel moment, a început să-mi placă să fac matematică căci mi-am acceptat situația care nu era situația lui.

Iar povestea asta s-a repetat mereu: ca hunedorean în pantaloni de stofă și adidași și cu freza căreia aici îi zicem mullet, ajuns în Timișoara, a trebuit să accept că street smartness-ul din Hunedoara nu este moneda succesului în Timișoara.

Ca est-european ajuns în Suedia și apoi în SUA a trebuit să înțeleg că agresivitatea destul de nepoliticoasă și neempatica pe care o învățasem în mediul din care veneam nu sunt tocmai ingredientul pentru a avea un social nework larg și constructiv, cheia succesului aici.

A trebuit să accept că felul meu de a gândi produs de experiența locului de unde veneam nu se potriveau cu felul și experiența noilor locuri. Și de ce nu? – că a fi profesor la Stony Brook nu este același lucru cu a fi profesor la Harvard, căci contextul [ și altele ] nu este același.

Vă rog, nu mă înțelegeți greșit: diferența poate fi un avantaj căci fiecare universitate are un specific al ei, misiunea ei unică, și de aceea într-o anumită situație, experiența din Hunedoara poate fi mai valoroasă decât cea din New York City.

Dar pe scurt – nu poți elimina contextul, experiența, memoria din procesul de analiză a unei situații. Intersant, înțelepciunea populară [ sau serviciile ] a sumarizat concluzia asta în sloganul anilor 90, „Cine a crescut la ruși nu poate gândi ca Bush”.

Așa că sigur, într-o competiție electorală între primarul din Hunedoara și eu, dânsul m-ar fi snopit la voturile câștigate. Probabil nici măcar cunoștințele mele n-ar fi votat pentru mine.

Este normal căci ce zice dânsul se potrivește contextului hunedorean, iar ce zic eu exprimă contextul meu de pe Long Island.

Să căștig eu alegerile înseamnă să crezi că Hunedoara și Long Island sunt același lucru, ori asta este o eroare.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!