Predau deconstrucția la universitate de mai bine de douăzeci de ani. Am citit mii de pagini din fondatorul deconstrucției, Jacques Derrida, pe care am avut ocazia să-l întâlnesc în mai multe rânduri, înainte să se stingă din viață în 2004.
A fost o șansă uriașă să cunosc un om de o mare generozitate intelectuală și de o simplitate a vieții cum am putut arareori să întâlnesc în mediile intelectuale. L-am citit pe Derrida, m-am conversat cu el, l-am tradus, l-am studiat, l-am predat. Și am încercat să înțeleg din textele lui ce înseamnă deconstrucția.
Niciodată nu am identificat la el, la cineva din jurul lui sau la cei cu care am lucrat pe aceste teme ceva „scelerat”, așa cum nefericit se exprimă un purtător de cuvinte care pune în cârca „deconstructiviștilor” cele mai întunecate fantasme ale sale și cele mai oribile monstruozități imaginabile.
Am învățat că deconstrucția este un mod de a gândi tradiția din care provenim ca pe o moștenire; o moștenire care e mai mult decât un dat sau un dar, care e chiar o datorie a noastră, și anume datoria de a depune mărturie pentru ceea ce am primit de la înaintașii noștri, de la filosofii greci, trecând prin teologia medievală, prin raționalismul modern până la noi.
Suntem cu toții azi, în această parte de lume, depozitari ai acestei moșteniri, păstrători ai acestei tradiții căreia nu putem să-i scăpăm și pe care nu o putem renega. Dar exact în același timp trebuie să înțelegem cât mai răbdător cu putință în ce constă această moștenire, cum s-a construit și cum a slăbit din interior, cum s-a epuizat.
Și, mai ales, avem de înțeles că marile concepte și valori din care este făcută istoria noastră sunt fără excepție construite (religios, filosofic, științific, moral), și anume construite ca niște interpretări convenabile unei perioade istorice, unui spațiu cultural, unor anumite comunități umane.
Cuvintele și valorile prin care noi ne descriem lumea și pe noi înșine nu sunt nicidecum revelate de vreo divinitate sau de vreo forță extraterestră, nu există precum planetele în cosmos, ci se nasc și mor odată cu oamenii. Altfel spus, nu este nimic obiectiv și etern în ele. Iar asta nu înseamnă relativism, ci înțelegere a faptului că suntem cu toți datori vremurilor în care trăim.
Deconstrucția ne învață să fim foarte precauți cu toate cuvintele cu care operăm în viața de zi cu zi. Ea ne îndeamnă să înțelegem că termenii importanți pe care îi folosim s-au elaborat în timp sub forma unor perechi, dar perechi în care un termen este întotdeauna anterior și superior celuilalt.
Bunăoară, în povestirea biblică, bărbatul este anterior și superior femeii, care este „derivată” dintr-o coastă a celui dintâi și, prin urmare, este slabă și dependentă de el. Esențele sunt mereu superioare și anterioare aparențelor care, nu-i așa, ne înșală, în vreme ce lucrurile esențiale sunt durabile și sigure.
Binele este superior răului, care este o lipsă a binelui. Urâtul este un deficit de frumusețe. Centrul are mereu mai multă valoare ca marginea, care este devalorizată pe măsură ce se îndepărtează de centru.
Și așa mai departe. Toate opozițiile pe care ne construim noi cunoașterea lumii sunt de fapt judecăți de valoare prin care prețuim ceva și excludem altceva. Lumea noastră se organizează așadar, neîncetat, în opoziții valorice, înăuntrul cărora nu există egalitate posibilă și nici tratament egal al părților.
Însă deconstrucția ne mai învață însă ceva: că nu oricine poate hotărî ce e bine și ce e rău, ce e frumos și ce e urât, ce e drept și ce e nedrept, ce e firesc și ce e aberant. Dar cine poate să facă asta este un om puternic sau o instituție puternică.
El sau ea au puterea extraordinară de a împărți lumea între buni și răi, între cei buni de partea noastră și cei răi care trebuie excluși. El sau ea fixează norme, fără comentarii (sau, cum se întâmplă azi, cu comentariile închise), decretează Adevărul fără replică, iar orice tentativă de a te opune acestui Adevăr te aruncă numaidecât în rândul celor răi, anormali, bolnavi sau nebuni.
Să luăm un exemplu, cel al diversității.
Reprezentanții Puterii Unice se tem de diversitate, o văd ca pe o amenințare la adresa identității și unității. Ni se spune că dacă începem să fim diverși, ne pierdem identitatea. Căci, odată începută diversificarea, unde ne mai oprim?
Nu cumva ne pierdem în identități „fluide”, adică în confuzie generală?
De aceea, sunt necesare de urgență cel puțin două gesturi: unul prin care să stabilim un etalon al identității și al unității, în raport cu care să măsurăm abaterile: „cine e ca noi, e cu noi; cine nu e ca noi, trebuie judecat și îndepărtat”. Iar al doilea gest este cel prin care încercăm să limităm diversificarea, să spunem că dincolo de un anumit prag – pe care doar cei puternici și majoritari îl – nu mai ești ca noi, ci ești atât de diferit de noi, încât devii monstruos, aberant, adică „scelerat”.
Diversitatea nu doar că îi sperie pe mulți oameni puternici, dar ea îi și ajută să-și reprezinte lumea. Bunăoară, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un reputat biolog german, Blumenbach pe numele lui, considera că există un etalon al superiorității umane, rasa albă, și că toată diversitatea celorlalte rase este o „degenerare” în raport cu ea sau, chiar mai dur, că toate celelalte rase, fiind abateri de la rasa albă, suferă de un handicap în comparație cu rasa albă. Pentru el, diversitatea este o disfuncționalitate a naturii, născută din niște accidente și întâmplări nefericite.
De atunci și până azi, spectrul diversității s-a lărgit foarte mult, deși ea nu a încetat să fie considerată ceva negativ: altfel spus, multe alte comunități umane – femeile, „sălbaticii”, romii, negrii, minorități lingvistice, religioase, sexuale – au dus lupte grele pentru a le fi recunoscută o demnitate egală cu a oricărei alte comunități, o identitate bazată pe ceea ce le face diferite față de și egale cu orice altă comunitate umană.
Diversitatea înseamnă așadar că felul meu diferit de a fi nu este perceput ca un handicap, ca o boală, ca un stigmat.
Că nu risc să fiu batjocorit pentru că sunt altfel. Promovarea diversității, din acest punct de vedere, nu presupune că urmează să fie lansate campanii de prozelitism, de convertire la o ideologie închipuită sau un mod de a fi „depravat”, ci înseamnă doar a atrage atenția celor „normali” că pot provoca suferințe enorme celor pe care îi consideră „anormali” atunci când îi percep și judecă pe baza unei singure trăsături a lor (o femeie doar pentru că este frumoasă, un bărbat doar pentru că este tuciuriu, un alt bărbat doar pentru că pare a avea gesturi feminine). Nu e mai puțin om demn de respect cel care vorbește altă limbă, care se roagă la alt zeu sau nu se roagă deloc, cel care iubește într-un fel sau în alt fel.
Revenind la deconstrucție, cred atunci că ne putem pune neobosit câteva întrebări: cine decide unde începe și se sfârșește diversitatea?
De ce trece gardul despărțitor al acceptării diversității prin mijlocul oamenilor, aruncându-i brutal pe unii în afara „umanității” doar pentru că sunt diferiți? Ce se opune diversității și de ce e resimțită ea ca un pericol? Și, la final, doar atât: de ce e nevoie de atâta violență de limbaj și de un asemenea arsenal politic, financiar și mediatic împotriva diversității?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
