Săptămâna trecută, la Târgul Gaudeamus, Daniel Morar, care a deținut în trecut funcțiile de procuror-șef al DNA și judecător CCR, și-a lansat o carte de memorii referitoare la activitatea sa ca magistrat și ca manager al celei mai puternice instituții din România până acum câțiva ani : Direcția Națională Anticorupție.
Morar este un fost magistrat care a influențat decizii importante privind arhitectura statului român, drept care cartea merită toată atenția.
Pe lângă detaliile privind ascensiunea sa profesională, Morar a lansat multe dezvăluiri privind relațiile informale de putere dintre anumite personaje care au deținut sau încă mai dețin cele mai importante funcții din statul român: președinți, șefi de servicii secrete, șefi de parchete sau judecători ai Curții Constituționale.
Negocierile de culise, descrierea relațiilor personale dintre oameni politici puternici și șefi de servicii secrete sau dintre magistrați cu funcții și șefi de stat sau de servicii secrete reprezintă cel mai interesant și suculent subiect pentru orice jurnalist de oriunde în lume.
Nu numai pentru că acest tip de informații arată cum se iau cu adevărat deciziile cele mai importante în stat, dar și pentru că sunt ținute departe de accesul jurnalistului și, implicit, al publicului. Reprezintă o performanță remarcabilă pentru cel care reușește să penetreze acest cerc restrâns de putere.
Iar dacă reușește să își facă surse în acest cerc restrâns, rar se întâmplă ca jurnalistul respectiv să primească acordul celor implicați de a face public ceea ce cunoaște.
În Statele Unite ale Americii, presa a publicat frecvent dezvăluiri de culise la cel mai înalt nivel, Bob Woodward fiind jurnalistul (nu singurul, dar cel mai cunoscut publicului larg) care și-a făcut un obicei din a publica cel puțin două cărți referitoare la mandatele fiecărui președinte american pe care i-a prins în funcție.
A devenit celebru pentru dezvăluirea Afacerii Watergate, dar după acest succes formidabil, Woodward s-a specializat în culisele de la Casa Alba pentru alți președinți care au luat decizii de politică externă după retragerea lui Richard Nixon: Ronald Reagan, George H.W. Bush, Bill Clinton, Barack Obama, Donald Trump.
Cum procesul decizional de la Casa Albă presupune și implicarea CIA sau al altor actori cu atribuții în securitatea Statelor Unite, Woodward a căpătat experiență și a reușit să își creeze surse și în serviciile secrete americane, și în mediile politice.
De ce am ajuns la Bob Woodward, deși anunțasem că voi scrie despre memoriile „subiective” ale lui Daniel Morar?
Pentru că, în momentul în care te decizi să abordezi subiectul contondent al culiselor prezidențiale, în care lansezi acuzații asupra multor personaje importante care au participat la anumite decizii, este obligatoriu să respecți prima și cea mai importantă regulă din sfera jurnalismului: acuratețea informațiilor.
Cărțile de culise ale lui Woodward reprezintă un model privind metoda de cercetare, despre cum să faci dezvăluiri din cercul restrâns format în jurul unei administrații prezidențiale, locul în care apar personaje cu roluri asemănătoare celor din cartea lui Morar: șefi de servicii secrete, șefi FBI sau magistrați cu funcții puternice în stat.
Fără să te trezești ca după publicare, anumiți jurnaliști, magistrați sau politicieni ies public și îți contrazic dezvăluirile.
Când anunți o carte ca fiind una de „istorie subiectivă a justiției după 1990”, te aștepți la un jurnal în care accentul este pus pe trăirile subiective, pe gândurile intime ale autorului, pe anumite tensiuni interioare sau momente mai grele care presupun luarea unor decizii de către autor.
Or anunțul de pe coperta acestei cărți, publicată la Editura Humanitas, păcălește cititorul. În fapt, cartea nu este una clasică de memorii, autorul iese din tiparul acestei specii literare și se dorește a fi un fel de Woodward românesc dezvăluind detalii din culisele Cotroceniului sau din interiorul Curții Constituționale, fără însă ca editura să se asigure că autorul respectă o regulă capitală – acuratețea informațiilor.
În momentul în care lansezi acuzații grave asupra altor personaje care au luat decizii importante în statul român, decizii care i-au afectat pe toți românii, într-o măsură sau alta, este obligatoriu să verifici acuratețea acestor fapte.
În momentul în care Woodward lansează o carte despre culisele prezidențiale, cititorul știe că are în fața ochilor lui munca unui jurnalist neutru în raport cu actorii implicați, dar cu experiență în a relaționa cu acești actori.
Pentru Woodward, încrucișarea informațiilor din surse diferite, cântărirea lor, discernerea minciunilor sau exagerărilor de adevăr, a informațiilor care pot fi probate de cele care nu pot fi probate reprezintă etape obligatorii în munca sa.
Tot acest proces complicat al trierii informației devine filtru premergător publicării cărții, o condiție elementară pentru a oferi greutate volumului.
În calitate de actor participant în culisele prezidențiale, fie sub mandatul lui Traian Băsescu, fie în timpul mandatelor lui Klaus Iohannis, Daniel Morar lansează acuzații extrem de grave în cartea sa: acuză șefi de servicii secrete (Florian Coldea și George Maior) că au distrus probe, dezvăluie că l-ar fi anunțat pe președintele statului privind posibila activitate infracțională a celor doi, că intenționa să le deschidă dosare penale.
Morar susține că în culisele de la Palatul Cotroceni se decid hotărâri ale Curții Constituționale, unde chiar el a fost actor participant, acuză că SRI ar fi intervenit în favoarea unui judecător al Curții Constituționale pentru a deveni președintele CCR.
Nu spun că aceste acuzații extrem de grave sunt false sau adevărate, ci doar că nu a verificat nimeni înaintea publicării cărții dacă povestirile lui Morar sunt adevărate sau nu. Editura Humanitas le-a aruncat pe piață ca atare.
Tocmai pentru că Morar a fost parte implicată în aceste culise, ar fi fost de preferat ca volumul să fi fost documentat de un jurnalist neutru – pe modelul Bob Woodward – care să fi încercat să dezvolte relații de încredere și cu personajele pe care le acuză Morar de comiterea unor abuzuri de putere tocmai pentru a verifica din mai multe surse dezvăluirile lui Morar.
De ce nu s-a întâmplat acest lucru în România până la acest moment? Pentru că inclusiv jurnaliștii cu experiență care au urmărit îndeaproape acest proces al echilibrului puterilor în stat, al independenței sistemului judiciar, au îmbrăcat rolul de militanți, alegând varianta mai simplă de a susține o tabără în defavoarea celeilalte.
Lupta anticorupție în România este cel mai greu și fascinant subiect pentru jurnalistul român. Cauza principală pentru fragilitatea acestui proces trebuie căutată în structura constituțională slabă a statului.
O constituție scrisă pe genunchii primei etape de tranziție către democrație a permis interpretarea subiectivă a unor teme de o importanță capitală pentru statul român.
Introducerea serviciilor secrete în procesul de luptă împotriva corupției a fost o decizie eminamente politică luată în CSAT. Potrivit aceleiași constituții, activitatea serviciilor secrete depinde în mare măsură de deciziile politice luate în cadrul acestei autorități administrative numite CSAT.
După ce Traian Băsescu, în calitate de președinte, decisese implicarea serviciilor secrete în procesul de luptă anticorupție, scoaterea serviciilor secrete din acest proces s-a realizat printr-o decizie CCR, creionată chiar de Daniel Morar, un procuror promovat de același Traian Băsescu atât pentru postul de procuror șef DNA, cât și pentru postul de judecător CCR.
În acest demers, lui Daniel Morar îi lipsește o calitate esențială pentru judecarea speții într-o notă eminamente raționale: neutralitatea.
Dacă însă în strategiile CSAT, corupția nu ar mai fi reprezentat o amenințare la securitatea statului, deci să nu mai intre pe lista de priorități a serviciilor secrete, așa cum s-a și decis de altfel în mandatul lui Iohannis, rezultatul ar fi fost asemănător. Serviciile secrete s-ar fi retras din acest proces tot la comandă politică.
CSAT are nevoie de o lege clară, la fel și rolul serviciilor secrete în arhitectura de securitate a statului.
Ca lupta anticorupție să fie întârită, ar fi fost nevoie de o fundație legislativă solidă creată prin legi organice în Parlamentul României, prin participarea democratică a societății civile, nu prin decizii lovite de subiectivismul unor figuri politice cu putere mare de influență în CSAT. Sau, la capătul opus, prin decizii CCR luate într-o notă temperamental-colerică, așa cum se poate observa în chiar confesiunile lui Daniel Morar.
Tocmai pentru că regimul dictatorial din România a fost sprijinit de către Securitate, strămoașa serviciilor secrete din prezent, la dezbaterea despre rolul, atribuțiile și limitele serviciilor secrete ar fi trebuit să fie invitată să participe întreaga societate.
În Europa, avem modelul german, britanic și cel francez. În aceste state există la nivel central o poliție puternică, care are în structura sa și departamente de secret service, și care ajută procurorul în strângerea informațiilor și probelor necesare instrumentării unui dosar de corupție.
Dezbaterea despre cum se întâmplă în state UE și cum a decis clasa politică să se întâmplă în România este mult prea complexă pentru a fi tratată în totalitate într-un articol de opinie.
Dar o primă concluzie se poate trage: abuzul de putere în zona Cotroceniului, dacă a avut loc, s-a întâmplat din cauza faptului că s-au speculat niște neclarități ce apar chiar în Constituția statului.
Neimplicarea sau implicarea serviciilor secrete au făcut ca mandatele celor trei șefi DNA (Daniel Morar, Laura Codruța Kovesi și Crin Bologa) să difere foarte mult între ele.
Daniel Morar a intrat frecvent în conflicte cu șefii serviciilor secrete, Laura Codruța Kovesi a fost o colaboratoare și o simpatizantă a serviciilor secrete până la un punct, iar Crin Bologa încearcă să justifice o activitate mai scăzută a DNA tocmai pentru că procurorii nu mai primesc informări decât ocazional din partea SRI.
O întărire a DNA prin dezvoltarea propriului sistem de interceptare se face greu, lent, tocmai pentru că decidenții politici nu au niciun interes în a mai întări această instituție.
Un alt punct important pentru a înțelege polul de putere de la Cotroceni este personalitatea fiecărui actor în parte, de la președintii de stat, la șefii serviciilor secrete, la șefii de parchete.
Puterea absolută corupe în mod absolut, iar această patologie a puterii apare și la Traian Băsescu, și la Klaus Iohannis, și la Florian Coldea sau Eduard Hellvig, așa cum se întrevede la Daniel Morar sau cum s-a putut observa la Laura Codruța Kovesi în perioada în care controla cel mai puternic DNA din perioada conceperii lui.
Relațiile personale dintre acești actori nu au fost statice, s-au răcit sau încălzit în funcție de conjuctura politică, iar modul în care au decurs relațiile dintre ei reprezintă o investigație în sine.
Pe de altă parte, trebuie accentuat că întâlnirile informale la Cotroceni sau în alte locații, între politicieni, magistrați și șefi de servicii secrete devin controversate tocmai pentru că sunt în afara atribuțiilor de serviciu. La astfel de întâlniri controversate au luat parte în trecut atât Laura Codruța Kovesi (celebra sufragerie a lui Gabriel Oprea), cât și Daniel Morar, așa cum singur recunoaște.
Din cauza lipsei încrederii în activitatea de control civil asupra serviciilor secrete, exercitat de comisiile din Parlament, care niciodată nu au reușit să arate românilor măcar o singură ilegalitate sau abuz de putere al unui serviciu secret în România (deși Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și alte democrații consolidate au istoria recentă plină de astfel de abuzuri scoase la iveală chiar de comisiile parlamentare de control), din cauza multor neclarități legislative folosite conjunctural în favoarea unui actor politic sau altul, a devenit tradiție ca, din când în când, pe scena publică să explodeze câte o petardă de tipul celei lui Daniel Morar, fără însă ca demersul clarificării faptelor să fie dus până la capăt. Fără ca românul să înțeleagă povestea în întregime.
De 15 ani, România e o continuă sagă a unui cerc restrâns de putere din care uneori se întâmplă să mai sară informații trunchiate din care românii aleg cât pot, cum pot și, mai ales, cât li se permite să înțeleagă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News
„În momentul în care Woodward lansează o carte despre culisele prezidențiale, cititorul știe că are în fața ochilor lui munca unui jurnalist neutru în raport cu actorii implicați”…. Nu, nu este. E un jurnalist de stanga.
[…] Citiți articolul integral pe pagina PressHub. […]