Minerii au venit de cinci ori la București și, de fiecare data, au răspuns unor ordine politice: au acceptat să devină armată de manevră. Au încuviințat să joace într-o piesă care le-a compromis trecutul eroic.
„În zilele de luni 1, marți 2 și miercuri 3, 30.000 de mineri au stat flămânzi și în picioare, zi și noapte. Abia miercuri s-a hotărât Nicolae Ceaușescu să vină. Și dacă nu venea nici miercuri, stăteam și joi și mai departe”, îi scrie unul dintre minerii greviști din Petroșani, pe 10 septembrie 1977, lui Noel Bernard, șeful Departamentului românesc al Europei Libere.
Apoi, pe 4 august, Valea Jiului a fost declarată „zonă închisă”, a fost trimisă armata, Securitatea a început reprimările și a fost deschisă o anchetă, în urma căreia câteva sute de mineri au fost trimişi în alte zone miniere, 50 au ajuns la psihiatrie, 15 au fost condamnați la închisoare și mulți alții ar fi fost trimişi chiar la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
