Am fost întotdeauna enervat, extrem de enervat, de articolele de presă și comentariile de la TV din România în care cineva delirează necontrolat despre Statele Unite. Nu înțeleg ce încearcă să comunice și de ce, ce imagine vrea să creeze autorul celor care citesc sau urmăresc, căci bănui că nu dorește ca ideile sale să fie pierdute în eterul abstract al Internetului.
I-am zis cineva-ului ăsta Bulă, deși nu înseamnă că este o persoană anume de sex masculin. Dimpotrivă, Bulă este simpaticul nostru zevzec colectiv. Acestor input-uri le-am spus „Câte una de la Bulă”, în încercarea mea de a procesa nervii care mi-i provoacă și de a le da o tentă benignă. Însă nu sunt inofensive.
Putem discuta dacă autorii delirează sau denigrează. Dar am presupus aici că delirează, pentru că vreau să mă mențin în tipicul caracterului vesel a lui Bulă cel din bancuri. Denigrarea este malefică.
Da, mă deranjează și aș putea să mă apuc să scriu contra-articole la tot ce scrie domnul Bulă [și să-i iau detaliile la puricat], dar asta înseamnă efort și timp pierdut, iar eu vreau să scriu despre chestii care mi se par importante și interesante, nu să fiu reactiv la ficțiunile lui Bulă.
Mă gândeam însă în dimineața asta, în timp ce citeam capitolul despre comunicare din cartea “Ways of Being: Animals, Plants, Machines: The Search for a Planetary Intelligence”, a lui James Bridle, că de fapt scrierile domnului Bulă [cel colectiv] spun prea puțin despre tema aleasă, respectiv realitatea americană, însă spun multe despre el și cei care sunt de acord cu el.
În capitolul respectiv din carte, autorul descrie Ursula Le Guin, care a încercat să-și imagineze cum ar arata o revistă scrisă de furnici despre realitatea și „cultura” furnicilor. Interesant este că încercând acest exercițiu de comunicare cu furnicile, Le Guin ajunge să mapeze lumea ei în lumea furnicilor.
Acest gen de mapare este ceea ce facem și noi în Computer Science. Există experți care sugerează că vom înțelege funcționarea creierului abia în momentul în care îl vom descrie complet și corect într-un limbaj de programare.
Analogia este străvezie – Le Guin nu descrie realitatea furnicii, că nu are de unde s-o cunoască [nici măcar profesorul Edward O. Wilson nu a știut-o, deși este creditat că fiind „the ant man”, respectiv cel mai important expert în furnici], ci descrie realitatea ei exprimată în limbajul furnicilor, adică feromon.
Mi-am zis „Evrika”, de fapt asta face și domnul Bulă fără să-și dea seama. Dânsul de fapt ne poveste despre realitatea din România, de frustrările și neclaritățile sale ca individ într-o societate, folosindu-se de limbajul metaforelor din lumea americană.
Faptul că dânsul se referă la SUA și la ce este aici nu înseamnă că descrie subtilitățile realității de aici, căci nu le cunoaște, că n-are de unde. Exact la fel cum Le Guin nu înțelege perspectiva reală a unei furnici, nefiind o furnică la rândul ei.
Citește și: EXCLUSIV Extraordinara poveste a poporului shuar, spusă de Nua, prima femeie diplomat
Ce face domnul Bulă este de fapt un fel de „poezie” în care povestește și încearcă să explice realitatea dânsului, folosindu-se de metafore și simbolistica de aici: democrați, republicani, Trump, Biden, veto, Congres, etc etc.
Interesant este că limbajul pe care l-a creat în acest proces este bazat doar pe termeni care au înțeles unu la unu în realitatea românească. De exemplu, Bulă nu vorbește de filibuster, căci nu este un instrument politic românesc, prin care o minoritate încearcă să țină piept unei majorități.
La fel, nu vorbește de gerrymandering, un alt instrument politic. Nu vorbește nici de lobbying, căci lobby-ul nu este o pârghie legală în România. Filibustering și gerrymandering sunt însă mult mai nocive în SUA, dacă este să vorbim la rece decât de ce vorbește Bulă, dar nu există în realitatea lui, prin urmare nu apar în ceea ce scrie.
Frumos, nu-i așa?
Viață americană, așa cum o înțeleg eu naiv, dar totuși după peste douăzeci și cinci de ani de viață matură trăită aici [fără ca asta să-mi dea accesul la aceeași imagine pe care o au cei născuți aici, inclusiv băieții mei], are câteva elemente esențiale în jurul căreia gravitează, ca orice altă societate.
Reducționist, ar fi:
- taxarea, cu implicații asupra relației economie – social – sustenabilitatea datoriei publice;
- raportul federal – stat – individ, cu consecințe asupra a ceea ce înseamnă concret libertatea și democrația;
- relația SUA – lume, cu implicații asupra felului în care ne implicăm și acționăm în lume, inclusiv aspectele de imigrare.
Esența acestui model reducționist și naiv de simplist este conceptul „relație, trade-off”. Bineînțeles că aceste relații nu sunt ortogonale între ele, ci profund amestecate. De exemplu: imigrarea afectează economia și socialul și așa mai departe. Și asta face totul extrem de complicat.
Orice analiză respectabilă a concretului american [nu ce scrie domnul Bulă, adică speculații urmate uneori de jigniri la grămadă] trebuie cumva să reflecte faptul că avem de-a face cu un raport dinamic între alternativele propuse de democrați și republicani în abordarea acestor relații, de o negociere continuă între cele două părți, cu strategii, tactici, capcane și alte cele, în nici un caz de o situație statică și liniară, determinarea cauzală a luptei între bine și rău, între dreptate și minciună.
Realizarea practică a acestor rapoarte de care spun se face prin negocieri permanente între părți, prin intermediul instituțiilor democratice, jocul politic, chiar dacă uneori nu sunt populate cu cei mai fantastici indivizi ai societății.
Însă măreția democrației este că procesul de negociere [dacă este robust ] reușește să neutralizeze păcatele individuale și să surprindă nevoile societății atunci când stabilește concretul în care se materializează aceste rapoarte.
Uneori rezultatul este cel dorit, alteori este cel care iese din negocieri. Știm că din punctul de vedere al unui algoritm abstract de optimizare, democrația nu este optimă, căci operează cu stări și valori inconsistente, neclare, uneori în conflict.
Deci, există mult loc pentru dezbateri sănătoase despre ce se întâmplă.
Însă comentariile lui Bulă nu sunt astfel de analize menite să explice procesul și parametrii, inclusiv cei politici, ce determină trade-off-urile concrete ale relațiilor între componentele de bază, respectiv taxare, raport individ – stat, etc.
Citește și: Cât de greu este să întreții un centru pentru refugiații ucraineni în România
Ipoteza de lucru este mereu că un grup de inculți rău-intenționați fac premeditat porcării, iar concluzia este una fatalistă: „aia e”, altfel nici nu ar putea fi că, deh, fiecare își merită politicienii și soarta.
Da, superficial, se pot interpreta lucrurile și așa, doar că dincolo de aparențe există întotdeauna motive adânci la manifestările exterioare, iar aceste motive și dinamica lor reprezintă subiectul analizei de care spun.
Așa că nu pot să nu mă întreb evidentul: la ce folosește să scrii, iar apoi să publici asemenea articole?
Asta este ceea ce vor cititorii să citească? Îi unge pe inima? Îi liniștește? Trebuie neapărat creată imaginea cum că toți sunt o apă și-un pământ, prin urmare politicul disfuncțional românesc este doar normalitate într-o anomalie globală? S-ar putea să existe o explicație psihologică la aceste nevoi, nu știu.
Personajul popular Bulă, zic unii, a apărut ca o supapă. Cică chiar Securitatea ar fi create bancurile, ca lumea să se amuze de necazurile zilnice și să fie mai puțin nervoasă pe șefime. M-am uitat puțin la bancurile cu Bulă de pe Internet și în mod cert temele lor au evoluat funcție de vremuri: cele din copilăria mea aveau de-a face cu școala, Miliția, PCR, lipsa de mâncare, sovieticii și americanii, apoi spre ’90 au apărut cele cu ungurii, iar acum văd că se spune mai ales de sex, distracții, mașini scumpe și alte obiecte de lux, mă rog – ce-i doare pe oameni acum.
La fel, cred că domnul Bula, cel cu comentariile despre SUA, este supărat la rândul său și vrea să se răcorească. Și o face folosindu-se de o realitate pe care a creat-o, exact ca cea din fotbalul virtual, unde îți închipui că ești nu știu ce mare antrenor și jucător, că doar folosești termeni precum Messi și Ronaldo. Doar că totul rămâne o fantezie, un produs al imaginației. La fel și aici, nu este real pentru că Bulă nu este un jucător real.
Însă ficțiunea este interesantă ca proces cognitiv, pentru că pe undeva exprimă visurile și năzuințele cuiva, ne arată cât de mult poate cineva să se desprindă de realitate pentru a ne comunica visurile sale.
Ce ne spune de obicei domnul Bulă este că ar vrea să trăiască într-o lume liniară, în care se iau decizii deterministe și optime bazate pe un singur punct de vedere, fără adversari, fără scopuri individuale, în care fiecare are aceeași interpretare a lumii.
Interesant, noi am trecut prin asta și i-a zis socialism. Dar mă opresc aici, că încep să vorbesc prostii.
Domnul Chiruță mi-a spus odată că uneori am o vedere mai bună despre România decât cei din țară, pentru că văd lucrurile din afară. Îi mulțumesc de apreciere, dar nu sunt deloc de acord cu asta. Poate observ anumite fenomene de suprafață și le compar cu ce văd aici, dar asta nu înseamnă că le înțeleg cauzalitatea și procesul.
Dimpotrivă, înțelegerea mea despre societatea românească este una văzută din avion, de suprafață. Știu încă destul de multe despre viață academică din țară, căci am relații profesionale, dar ar fi absurd să pretind că înțeleg și pot explica societatea în ansamblul ei, cu atât mai mult să-i prezic în mod credibil evoluția.
Concluzia este că orice articol, orice creație, se referă nu doar la subiectul considerat, dar mai ales îl descrie pe creatorul ei. Zic de aceea că orice articol al domnului Bulă este mai degrabă o imagine a dânsului, chiar fie el și colectiv, decât o imagine a Americii.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
