De ce n-ar trebui să o uităm pe Lena Constante. 12 ani petrecuți în închisoare din care 8 de recluziune totală și 5 ani de anchetă dură.
Lena Constante povestește în două volume chinurile și umilințele prin care a trecut în anii de carceră din 1950 până în 1962.
O femeie bătută și schingiuită fără milă, lăsată în izolare, pedepsită imediat dacă vorbea fie și singură. Este probabil cea mai dură experiență carcerală feminină din istoria comunismului autohton.
Lena Constante (1909-2005), absolventă de arte, e arestată la 41 de ani doar fiindcă lucra împreună cu scenografa Elena Pătrășcanu la Țăndărică, primul teatru de păpuși din România, pe care cele două abia îl fondaseră.
Lena Constante proiecta și făcea acolo păpuși din paie și cârpe.
Apolitică, intrată în cercurile politice de stânga din anturajul soților Pătrășcanu, pe Lena Constante o va costa 12 ani din viață această apropiere.
Lucrețiu Pătrășcanu, provenit din burghezia autohtonă bine situată, avocat cu un doctorat făcut la Leipzig, intelectual cu idealuri generoase devenit după al Doilea Război Mondial, ministru al Justiției se lasă atras în cursa proceselor staliniste pe care le inițiază, înainte de a deveni victima lor în 1948, când este arestat sub acuzația de naționalism burghez, șovinism, trădare.
Pentru condamnarea lui la moarte în 1954, în cel mai lung proces stalinist de acest fel, anchetatorii au fost nevoiți să inventeze probe și mărturii mincinoase stoarse de la prietenii familiei Pătrășcanu prin tortură.
De fapt, noua conducere a Partidului Comunist, în special Dej, urmărea eliminarea unui potențial rival.
Acuzată de trădare de patrie, de spionaj și de naționalism burghez
Lena Constante a fost acuzată în acest proces de trădare de patrie, de spionaj și de naționalism burghez, iar anchetatorii s-au străduit să demonstreze că era vinovată.
Totul pe baza unui scenariu livrat de Belu Zilber, prieten bun al lui Pătrășcanu, care tot în închisoare a inventat o poveste în care Lena Constante și viitorul său soț Harry Brauner ar fi fost spioni.
Lucrețiu Pătrășcanu a rezistat eroic torturilor și nu a recunoscut nimic din șirul acuzațiilor fabricate, dar Lena Constante a cedat în cele din urmă și a ispășit vinile născocite de Zilber, descoperit în anii 1930 ca fiind spion sovietic și pe care nu îl iartă, mai ales că după 1990 descoperă regia grotescă pe care a folosit-o pentru a-și scăpa lui pielea, sacrificându-i pe toți ceilalți.
De ce n-ar trebui să o uităm pe Lena Constante
În volumele ei despre chinurile îndurate în închisorile comuniste prin care a fost târâtă – Evadarea tăcută.3000 de zile în închisorile din Romania şi Evadarea imposibilă, București, Humanitar, 2023 – Lena Constante vorbește permanent despre cele trei elemente constante ale terorii, pe scurt cei 3 F, cum îi numește ea: frica, foamea, frigul.
Dincolo de ele erau, însă multe instrumente folosite împotriva femeilor, bătăile, izolarea, mersul continuu ore întregi, umilirea continuă.
Autoarea se întreabă adesea de ce paznicii, bărbați sau femei, căutau cu atâta înverșunare să le prindă în culpă, mai ales că „femeia dormind pentru a-și uita foamea, ghemuită într-un colț al celulei” sau „ușoarele bătăi în perete” erau păcate care puteau fi trecute cu vederea.
Citește și: Primarul Mihai Chirica şi-a pierdut majoritatea în CL Iași. Culisele unui vot amânat
Ce explicații găsește Lena Constante pentru paznicii nemiloși: „îi îmbăta pe unii putința de a ne tutui, înjura, pedepsi, fără nicio teamă de răspundere”, „complexul de inferioritate și frica”, apoi paznicilor „le era și lor, permanent frică” de colegii lor informatori, mai era și „fanatismul militant al neofiților comunismului”, care nu se ocupau cu marxismul, ci doar puneau în practică lupta de clasă, prin chinuirea femeilor ajunse în închisorile politice.
„Șocuri de durere. Valuri de durere. Corpul îmi zvâcnește”
Într-una din descrierile aflate în Evadarea tăcută, trei paznici și șeful lor intră peste ea și o obligă să se așeze în genunchi în pat:
„Nu de-a lungul patului, ci de-a curmezișul. Picioarele să atârne în afara patului. Cu fața întoarsă spre perete. Îmi scot pantofii.
Mă așez în genunchi. Nu-i mai văd. Inima mă înjunghie tare. De frică. În spatele meu se urzește ceva îngrozitor. Împotriva mea.
O să-mi facă ceva? Ce-o să-mi facă?
Aud un zgomot ca de stofă mototolită. Un zgomot metalic.
Vocea șefului. Să nu strig. Mi-a spus să nu strig. Mă vor bate iar? Nu înțeleg.
Aud niște plesnituri scurte. Tăind aerul. O plesnitură, două, trei. Durere. Durere. Unul dintre paznici mă biciuiește.
Tălpile picioarelor. Cu toată puterea. Tălpile picioarelor. Cu centironul de piele. Din piele groasă. Cu cataramă mare de metal. Cu centironul său îmi biciuie tălpile picioarelor.
Șocuri de durere. Valuri de durere. Corpul îmi zvâcnește.
Ceilalți doi paznici îmi apucă umerii. Unul la dreapta. Altul la stânga. Mă mențin cu toată puterea lor. Asta este tot.
Mă așază pe pat.
Acum îi pot privi. Pe toți patru. Pot să mă uit la cel care tocmai acum își încinge centironul. Cum îi închide catarama.
Să-i văd fața acoperită de sudoare. Roșie. Chipul beat. Să-i aud respirația gâfâindă.
Paznicul pleacă. Șeful vorbește“
Continuarea, în Deutsche Welle
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
