Pe cât de impresionantă a fost mobilizarea profesorilor din învățământul preuniversitar în aceste ultime trei săptămâni, pe atât de grăitoare a fost absența corpului profesoral din universități alături de colegii lor din școli.
Personal, am făcut parte dintre acei membri ai corpului academic care au susținut încă din prima zi greva profesorilor din școli. Și nu am fost nicidecum singurul universitar solidar public cu colegii greviști. Dar, din cunoștințele mele, nu a existat nicio universitate care să fi intrat în grevă, niciun curs suspendat, nicio ieșire organizată în stradă.
Au existat chemări la solidaritate din partea sindicatelor din universități și, punctual, câțiva rectori (cel puțin cei de la Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai) au transmis mesaje publice că susțin mișcarea socială.
Care să fie motivele acestei absențe a universităților din mișcarea de protest?
Poate că cel mai intuitiv dintre motive este lipsa unei insatisfacții cronice în privința nivelului de salarizare: în universități se câștigă ceva mai bine ca în licee, mai ales odată cu avansarea în carieră: profesorii universitari, ai căror reprezentanți vocali erau membri în Parlamentul României, au reușit să obțină cu ani în urmă, dublarea salariilor doar pentru ei, ignorând prin această măsură majoritatea membrilor corpului academic.
Dar nivelul salarizării pentru celelalte categorii de profesori (asistent, șef de lucrări, lector, conferențiar) rămâne unul încă foarte scăzut, la limita batjocurii, iar asta ar fi trebuit deja să-i mobilizeze și să-i facă să se alăture celorlalți greviști din educație.
Am putea intui un alt motiv în calendarul academic, care este și el, precum cel din școli, foarte încărcat în această perioadă: cursuri, examene, licențe, disertații, dar și nenumărate activități științifice interne și internaționale, care fac cu adevărat din lunile mai și iunie cele mai încărcate luni ale anului universitar, uneori cu angajamente luate cu foarte mult timp înainte.
Dar cred că acestea două nu sunt încă niște motive pentru care nu a existat intrare în grevă în universități, ci, mai degrabă, niște circumstanțe care nu explică, ci doar descriu de ce nu a avut loc o mișcare de protest în universități.
Pasivitatea universitarilor nu e o noutate: deși sunt de treizeci de ani în acest sistem, nu-mi aduc aminte un moment în care universitarii să se fi solidarizat în masă cu o cauză, a lor sau a altora. Desigur, din lumea academică se ridică periodic numeroase voci care se alătură societății civile, diferitelor mișcări sau proteste; nenumărați colegi și colege au participat activ la toate protestele din ultimii ani din România.
Dar mersul înainte al sistemului academic nu a fost niciodată tulburat de vreo întrerupere datorată unei mobilizări în favoarea vreunei cauze proprii sau cauze sociale.
Chiar dacă universitățile sunt locurile cele mai favorabile nașterii și dezbaterii ideilor despre dreptate socială, ele însele se mențin în afara revendicărilor și acțiunilor propriu-zise.
Și o fac cel puțin pe trei coordonate:
Mai întâi, lipsa cvasi-completă a studenților din viața publică. Puținii studenți care sunt angajați civic sau politic nu reușesc să atragă alături de ei mase importante de colegi care să devină solidari cu cauze publice. De foarte mulți ani, studenții nu mai au nicio nemulțumire privitoare la viața din România.
Atunci când au asemenea nemulțumiri, fie decid să plece din țară, fie să abandoneze studiile, fie, în sfârșit, să-și ia un job. Dar rămâne simptomatică absența studenților din spațiul public, a organizațiilor lor sau a reprezentanților lor.
Nici măcar felul disprețuitor în care le sunt încălcate drepturile politice (unde, când și cum au dreptul să voteze, bunăoară) nu i-a mișcat foarte mult. Prin contrast, asociațiile de elevi s-au dovedit mult mai prezente și mai responsabile în aceste ultime săptămâni.
Apoi ineficiența, pe fond de invizibilitate, a sindicatelor din universități. Da, este adevărat, Federația Națională Sindicală Alma Mater participă la greva din această perioadă, dar pare să o facă pentru ea însăși, cu și pentru liderii ei, pentru că dinspre conducerea ei nu a răzbătut niciun mesaj care să ajungă la oamenii din universități.
Mai trebuie să spun că nu în puține cazuri, sindicatele din universități au fost strunite de conducerile universităților, îmblânzite și supuse rectoratelor, pentru că, nu-i așa, până și membrii de sindicat își datorează ascensiunea în carieră conducerii universității.
Și cu aceasta ajungem la punctul critic al lipsei universităților din mișcările de protest: politizarea masivă a conducerii majorității universităților din România. Consiliul Național al Rectorilor, păstorit de o eternitate și pentru încă o eternitate de eternul Sorin Cîmpeanu, organism care nu și-a actualizat pagina de internet din 2017, este unul din cei mai fideli aliați ai puterii.
Citește și: ZI DECISIVĂ Se așteaptă răspunsul sindicatelor din Educație și demisia premierului Ciucă
Iar asta pentru că este el însuși format din rectori politici, membri importanți în cele două partide mari (PSD și PNL), personaje având ele însele adeseori mari probleme de integritate academică, dar care sunt menținuți în funcții din rațiuni politice și pentru că și-au transformat cu mult talent universitățile în moșii proprii.
Legea învățământului universitar, moșită de rețeaua de prieteni ai lui Sorin Cîmpeanu, oferă acestei rețele privilegii pe viață, mandate și atribuții excesive, cu condiția, evident, ca universitățile pe care le păstoresc să nu crâcnească vreodată împotriva puterii.
Și ele, cuminți și interesate cum sunt, nu o vor face, pentru că au nevoie de banii veniți de la București și de deciziile de numire pe posturi. Să nu uităm apoi (un subiect asupra căruia merită să revenim pe îndelete) că o bună parte din calitatea scăzută a absolvenților de universități care ajung în sistemul de învățământ se datorează unei formări de slabă calitate în universități…
Exceptând așadar o minoritate vocală de universitari prezenți în spațiul public, marea masă a corpului academic dormitează în continuare, indiferentă la ce se întâmplă în țară și incapabilă să facă cel mai mic gest de solidaritate publică față de colegii din preuniversitar. Universitarii au cu siguranță multe calități, fiecare luat în parte, dar curajul public nu pare a fi chiar prima dintre ele.
Ironia sorții face însă ca și ei să beneficieze de curajul colegilor lor din preuniversitar, pentru că stând așa, tăcuți și nebăgați în seamă, vor primi și ei măriri de salarii.
Urmărește PressHUB și pe Google News!
Micle: „Pentru 3 săptămâni, profesorii au reprezentat conștiința cea mai lucidă a națiunii, semnalând rolul critic al educației”.
Am râs cu lacrimi la această declarație. Au trecut 30 de ani de la căderea comunismului și nu s a schimbat nimic în învățământ: de la primirea de cadouri, flori, atenții, programe până la închipuirea profesorilor că educa in bine generațiile tinere.
Cand politicienii și magistrații și au dat pensii speciale, unde era conștiința masei profesorale? Când medicii primeau mita în masa, unde era conștiința acestor „maeștri” în educație? Când valorile naționale sunt sub asediu, unde este conștiința dânșilor?
Aici e vorba doar de bani. Nu de coloana vertebrala, nici despre demnitate. Profesorii de gimnaziu/liceu vor bani pentru că nu au, așa cum nu are majoritatea săracă a României.
Profesorii au scos analfabeți funcțional, agramați, dar se lauda in strada că ei formează „caractere ” și „viitorul țării”. S a văzut ce au format profesorii: politicieni/magistrați care fura cat pot legal din bugetul public, medici în masa care iau mita, profesori care mint și își fura proiectele sau favorizează după interese, cetățeni care fura și păcălesc prin meseria lor alți cetățeni, au format „caractere” care au vândut Romania. Și apoi se iau de „societatea civilă” că nu iese in strada de partea lor.
Macar daca ar tăcea din gura. Sa fie sinceri, că vor bani și atât. In rest, educația umană pe care o tot etalează, că ar preda- o, este nulă.
Universitarii sint și ei doar pe interes. Sa fie adulați și să privească în jos la cei pe care ii cred plebe.
Au format dezumanizare. Competiție între oameni mințind că aduce progres (aduce atrocitate și răutate), războaie pentru funcții/ posturi, invidie pentru funcții/ posturi, război pentru locul 1,2, etc., invidie pentru coronițe și aplauze, incorectitudine, lașitate, violenta pentru premii, frica și obedienta in fata autorităților, etc . Asta e rodul scolii in acest secol. Nimic nu s a schimbat din anul 0. Are doar o alta formă.
Ce de profesori siniștri..