De ce nu avem radare fixe?

În anii ’90, când visam plini de entuziasm că vom ajunge Occidentul din urmă în câțiva ani, un bun prieten al meu și al României din Franța îmi spunea să mă liniștesc, că o să intrăm în Europa doar atunci când vom avea toalete publice curate.

Găsea că acestea sunt un indicator cât se poate de fidel nu numai al gradului de educație publică a românilor, ci și al modului în care partenerii din contractul social (autorități publice și cetățeni) își respectă îndatoririle. După trei decenii de la acel moment, cred că nu e greu să ne dăm seama cum continuă să arate toaletele publice din România.

De altfel, există mici indicatori, dar foarte persistenți, pentru felul în care este respectat acest contract. Un alt indicator l-au reprezentat pentru mine, de dinainte de 1989 și până azi, tarabele improvizate cu obiecte de sticlă furate de la fabrica din Turda și vândute la ieșirea din oraș spre Alba-Iulia.

Puține „datini” au supraviețuit mai îndelung decât acest obicei al furtului din averea publică (sau privată) și valorificarea obiectelor în văzul lumii, sub ochii poliției.

Citește și: Profesoară hărțuită 10 ani pentru că a dezvăluit nereguli la concursuri școlare. Abia CEDO i-a dat dreptate

Dar acum despre un alt indicator vreau să vorbesc: cum e posibil ca după mai bine de trei decenii statul român să nu fi reușit să instaureze la nivel național un sistem de radare fixe? Cum se poate ca în țara cu cel mai mare număr de morți pe șosele, majoritatea datorate vitezei, să nu fi putut în atâta amar de timp să creezi un sistem fiabil de verificare a vitezei, măcar copiind acest sistem de la oricare din țările occidentale?

Radarul fix concentrează în sine foarte multe dimensiuni ale vieții unei societăți. În primul rând, el integrează o anumită inteligență tehnică ce dovedește asumarea de către autorități a riscului vitezei și se traduce în posibilitatea monitorizării automate, permanente, a respectării regulilor de circulație.

El mai indică prezența stabilă, vizibilă și predictibilă a autorităților statului printre oameni și grija acestora pentru viețile lor.

El este apoi și semnul unei voințe a acestora de a avea grijă de oameni. În sfârșit, prin chiar vizibilitatea sa, este un semn de onestitate a autorităților: iată, stimați conducători auto, peste 500 de metri urmează un radar fix care vă înregistrează viteza, vă prevenim în privința lui și vă cerem să respectați legea.

Dacă ne întoarcem acum spre contractul social românesc, putem să ne întrebăm simplu: care din aceste patru condiții nu e în stare sau nu dorește statul român să le respecte?

Citește și: ​Kövesi, caracterul duplicitar al României și tăcerea extinsă

Nu dispunem de capacitatea tehnică de a le instala? Am văzut la experimentul de acum vreo 15 ani că în unele sate s-au putut monta chiar și câte șapte radare fixe pe o distanță de câțiva kilometri. Desigur, prin firme private care au vărsat comisioane generoase celor care le-au oferit contractele. O inteligența tehnică pervertită, ca de atâtea ori.

Dorește statul să se facă vizibil și predictibil printre cetățeni? Poate vizibil, cu mașini ale poliției din carton pe marginea drumului, dar nu predictibil: mai nimic din ce propune acest stat nu transmite sentimentul că știm ce urmează și că lucrurile vor dura atunci când sunt decise. Același experiment a ținut doar câteva luni, o decizie judecătorească obligând MAI și autoritățile locale să elimine toate radarele fixe din țară.

Are statul român voința de a se îngriji de viețile românilor? Modificările succesive ale Codului Rutier par scrise de cei mai înrăiți vitezomani din țară, care, adeseori, sunt politicienii înșiși sau șoferii lor.

Este poliția onestă în raport cu conducătorul auto? Greu de susținut această idee, de vreme ce radarele, atâtea câte există, sunt ascunse prin tufișuri, după curbe, stau la prins sub formă de capcane. E greu atunci de crezut că rolul lor e prevenția, și nu rotunjirea bugetului Poliției române la final de lună.

Existența radarelor fixe în localități sau în afara lor este un instrument nu doar de disciplinare a conducătorilor auto, ci și de respect reciproc: între șoferii înșiși (adeseori solidari în încălcarea legii prin vechea tradiție românească a flash-urilor pentru cei din sens opus), dar și între autorități și șoferi.

Dacă pe marile bulevarde bucureștene sau pe străzi precum Traian Vuia, Dorobanților etc. din Cluj ar funcționa un asemenea sistem, cu panouri mari anunțând existența radarelor fixe, s-ar putea restabili un nivel de încredere între oameni, între ei și stat.

Citește și: Noile și vechile teme ale dezinformării Kremlinului: „încercuirea Rusiei”, „expansiunea Occidentului” și negarea realității

Absența lor face din șoferi niște competitori sălbatici, iar din poliție o sursă de glume sau o nouă ocazie pentru șoferii ce devin cu toții prieteni atunci când trebuie să înșele falsa vigilență a poliției.

Instalarea de radare fixe trebuie făcută după o evaluare a experților privind locurile cele mai periculoase în care viteza omoară: la intrarea în localități sau în interiorul lor, acolo unde copii nevinovați sunt spulberați pe trecerea de pietoni de tot felul de pitecantropi în mașini luxoase.

Dacă vom integra în mentalul colectiv și în culturile organizaționale ale diferitelor instanțe din România (guvern, poliții locale, primării etc.) faptul că radarele fixe nu sunt în primul rând surse de îmbogățire a primăriilor și a clienților de partid care le instalează, după cum nu sunt nici capcane pentru a-i prinde pe șoferi, ci mijloace de a salva vieți, dacă vom conștientiza că grija statului este să protejeze nevinovații, nu să scape de judecată criminalii de pe șosele, atunci vom prinde ziua în care această veritabilă instituție a unui stat de drept responsabil, care este radarul fix, va putea să funcționeze.

Dar astăzi legea nu permite instalarea de radare fixe. De ce? Pentru că ar fi o lege nepopulară: în timp ce vitezomanii votează, victimele lor n-o mai pot face.

Urmăriți PressHUB și pe Google News