De ce nu mai este cum a fost? Revine regulat, ca o succesiune de valuri pe mare, nostalgia perioadei comuniste. Valul din această perioadă pare ceva mai puternic decât altele, așa cum sunt și reacțiile împotriva lui.
De ce ar regreta cineva o epocă de privațiuni, de constrângeri și de mari suferințe?
Aș încerca să propun o explicație amintind de lucrarea unui mare artist rus, Ilya Kabakov, numită Toaleta. El expune această lucrare pentru prima oară la expoziția Documenta de la Kassel, în 1992.
Este vorba de un spațiu tipic toaletelor publice comuniste, înăuntrul căruia și-a petrecut o parte din copilărie împreună cu mama sa, care se ocupa de curățarea lor.
În lucrarea sa, Kabakov instalează toate cele trebuincioase unui trai cotidian pentru o mamă și un copil; mai târziu, artistul va spune că o parte din amintirile lui din copilărie sunt legate afectiv de acest spațiu al latrinelor și că, prin filtrele memoriei, aceste amintiri rămân, ca pentru orice copil, unele fericite.
Mergând mai departe, aș spune că o parte din memoria pozitivă a comunismului este legată de faptul că aceea a fost perioada copilăriei unei generații, aflată azi la maturitate deplină său apropiindu-se de senectute.
Pentru cei mai mulți dintre noi, care ne-am trăit copilăria și adolescența în acea perioadă, memoria selectivă a știut să aleagă acele amintiri frumoase, ale vieții simple și însorite, lipsite de griji, sub protecția și iubirea părinților, înconjurați de bunătatea bunicilor.
De asemenea, într-o societate rurală, adeseori memoria perioadei păstrează doar imaginile idilice ale satului de odinioară, durata aceea ce părea infinită a lumii care nu se schimbă din generație în generație, bucuriile simple ale obiceiurilor și tradițiilor populare.
Pentru o mare parte dintre adulții anilor 1970 sau 1980, comunismul a adus o minimă bunăstare, care însemna în primul rând un acoperiș ferm deasupra capului, lipsa foametei, un loc de muncă sigur, concedii plătite de stat, educație și sănătate gratuite.
Sistemul de relații funcționa, astfel încât privațiunile nu erau resimțite atât de dureros de toată lumea.
Suferințele (frigul, foamea, cenzura, lipsa libertăților) erau trecute sub tăcere, compensate fiind de necesara inventivitate a românului care învăța cum să se descurce în orice condiții, devenind un expert al dublului discurs, al dublei acțiuni și al supraviețuirii în condiții extreme.
Anii 1990-2000 nu au adus doar zdruncinarea și prăbușirea acestei lumi stabile, cu toate reperele ei, ci și dispariția biologică mai întâi a bunicilor noștri, apoi a părinților noștri. Anii haosului tranziției ni i-au furat pe cei mai dragi oameni din viața noastră, iar asta cântarea mult în comparația dintre cele două epoci.
Tot ce fusese sigur înainte a devenit nesigur, tot ce era garantat înainte a devenit o vulnerabilitate, toată țesătura socială care ne ținea strâns în brațe s-a destrămat, abandonându-ne unei epoci din care nu înțelegeam nimic.
Nu e inutil să amintim un fapt: nu doar că revoluția din 1989 nu au făcut-o decât niște minorități urbane din marile orașe, dar nu este deloc sigur că masele mari de oameni din orașele mici și din sate ar fi dorit să o facă.
Ele au fost pur și simplu antrenate într-o mișcare a cărei violență i-a transformat pe cei mai mulți în înfrânții istoriei.
Acești înfrânți ai istoriei au deprins în anii din urmă minime competențe tehnice, care le permit să se regăsească din nou împreună în uriașe grupuri de pe rețelele sociale, acolo unde își pot exprima în voie nostalgiile.
Desigur, știm acum cu certitudine că aceste grupuri nu s-au născut spontan, din amintirile unor oameni în vârstă care își regretă copilăria și tinerețea, și că sunt fabricate în laboratoarele de manipulare și dezinformare ale Moscovei.
Știm și care este rostul unor asemenea grupuri, acela de a încuraja rezistența la prezent, revizionismul, extremismul, nostalgia după ordinea sovietică. Tot așa cum știm că majoritatea imaginilor din aceste grupuri sunt falsuri sau copii grosolane, însoțite de texte siropoase și lacrimogene.
Vedem revenind acolo imagini ale lui Ceaușescu, însoțite de întrebări precum „Mai merită aprecierile noastre?”, alături de cadre din Rusia sau din Asia, prezentate ca secvențe din viața idilică a țăranilor români de odinioară.
Dar nici sărăcia extremă din asemenea imagini, nici condițiile primitive de trai sau suferințele celor din jur, după cum nici conștiința (sau ignoranța) că aceste imagini sunt masiv trucate nu-i pot împiedica pe oameni să se lase înșelați, orbiți și prostiți, dar să exulte la vederea a ceva care se potrivește cât de cât cu amintirile lor din copilărie.
De ce nu mai este cum a fost? Pentru că ei asociază imaginea unei bătrâne triste și sărace (ori de unde ar fi ea) cu imaginea bunicii înțelepte și nobile din bordeiul românesc de odinioară, la fel cum imaginea unui copil aproape dezbrăcat în frig având grijă de animale evocă frânturi din propria copilărie când ne ocupam noi înșine de animalele părinților sau bunicilor.
Aș da un ultim exemplu în ce privește memoria noastră selectivă și capacitatea de a înfrumuseța retrospectiv trecutul.
Pe o platformă de streaming rulează un documentar despre felul în care s-a compus, în ianuarie 1985, piesa „We Are the World”.
Îi putem vedea laolaltă în acest documentar pe unii dintre cei mai mari artiști care ne-au încântat unora dintre noi adolescența și tinerețea: Bob Dylan, Bruce Springsteen, Tina Taylor, Cindy Lauper, Michael Jackson, Stevie Wonder, Ray Charles, Lionel Richie, Diana Ross și mulți alții.
Dintre aceștia, unii au murit între timp, iar alții sunt niște bătrânei simpatici. Odată cu ei, odată cu părinții și bunicii noștri, moare o lume, lumea copilăriei și tinereții noastre.
Pe care, evident, nu avem cum să nu o regretăm, ascultând acel playlist fantastic al vremii.
Dar cel mai grav în toată această poveste este că cei mai ticăloși dintre stăpânii industriilor de manipulare au înțeles că memoria, cu toate regretele ei, este o plastilină vulnerabilă care poate fi mânuită în fel și chip ce poate fi transformată în armă socială.
Că memoria nu este nici inocentă, nici inofensivă, ci poate deveni creativă (ca la Kabakov) sau distructivă, incapabilă de adaptare și schimbare, așa cum se petrece asta azi în acele spații de defulare de pe rețelele sociale.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Doar un extraterestru nu poate regreta unele aspecte ale situatiei anterioare ’89 ; cine a lucrat in industria romaneasca nu are cum sa nu regrete DEZINDUSTRIALIZAREA Romaniei ! Chiar nimic din ce sa construit inainte nu a fost de folos acestei tari ? Uzine si industrii intregi facute de noi cei care astazi numaram 70 – 80 de ani – taiate sau scoase din tarade catre ,,investitori” !! Si imi ranjeste din poza ,,filozoful” mihali si imi spune ca nu este cazul sa fi ,,nostalgic” ? HAI SICTIR bai umflatule !
Atenție Scarlat Teodor ! Nu toată economia României a constat în Industrie . Și această industrie în condițiile după 1990 trebuia să fie eficientă ȘI SĂ NU FIE ENERGOFAGĂ. E adevărat că în cei 45 de ani de comunism au fost 15 ani (1965- 1980) în care a fost un nivel de trai al poporului onorabil și o economie prosperă .MOTIVUL = SUA ne-a acordat după poziția fermă luată de Ceaușescu împotriva agresiunii URSS în Cehoslovacia , CLAUZA NAȚIUNII CELEI MAI FAVORIZATE asta făcând ca băncile să ne acorde împrumuturi avantajoase . Cu acestea s-au făcut investiții s-au achiziționat licențe pentru anumite produse moderne atunci. După 10-15 ani acestea nefiind modernizate ne mai fiind finanțe deoarece Ceaușescu a luat hotărărea imbecilă de plată a datoriilor externe după 1989 acestea devenind legendarele FIARE VECHI. Cât despre viața în comunism eram fix ca în zicerea populară = VIERMELE DIN HREAN ZICE CĂ E CEA MAI BUNĂ MÂNCARE . Așa și noi credeam că acele condiții minime asigurate de stat sunt cele mai bune . NU ȘTIAM CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN OCCIDENT , NU ERAU CONDIȚI DE IEȘIRE DIN ȚARĂ , AVEAM O PRESĂ ASERVITĂ REGIMULUI COMUNIST ÎN CARE NI SE PRZENTA REALIZĂRILE EXCEPȚIONALE DIN ȚARA NOASTRĂ ȘI CELELALTE ȚĂRI SOCIALISTE ÎN ANTITEZĂ CU „ NENOROCIRILE DIN ȚĂRILE OCCIDENTALE ” , LIBERTATEA CUVÂNTULUI ÎNGRĂDITĂ etc.etc