La prima vedere, în România e o bătălie permanentă între reformiști și diferite grupări care merg în sens invers. Acest câmp de luptă ar putea justifica necontenitele crize politice.
În fond, crizele redefinesc relațiile dintre trecut și viitor, ceea ce duce la salturi înainte, când nu produce reculuri importante. Ar putea fi și cazul acestei crize, care a fost provocată de incapacitatea președintelui Klaus Iohannis de a privi peisajul dezolant al regiunii și de a menține un guvern funcțional până în 2024, când vor avea loc alegeri generale și prezidențiale. Dacă instabilitatea se agravează, în pragul acestei ierni dramatice în care spitalele sunt din nou nepregătite și în care mulți oameni nu vor avea bani să se încălzească, atunci istoria s-ar putea să facă din nou o piruetă.
Moțiunea de cenzură care l-ar putea da jos pe premierul Florin Cîțu nu va rezolva situația, și în următorii ani, AUR ar putea atrage de partea lui mulți dintre nemulțumiții care votau celelalte partide. Extremiștii culeg de pe jos voturile aruncate de formațiunile tradiționale și se umflă în mod periculos. Președintele le-a dat o mână de ajutor nesperată atunci când a pus la cale împreună cu Florin Cîțu acest moment critic, care va agrava bolile cronice ale țării.
Din 1990, România a fost traversată periodic de crize dure, care i-au zdruncinat obiectivele și le-au pus sub semnul întrebării. La început, împotriva progresului s-au ridicat minerii, împinși de Ion Iliescu și de sistemul care-l propulsase în vârful ierarhiei postcomuniste. Apoi, după ce forțele democrate au câștigat, în sfârșit, alegerile în 1996, a urmat o perioadă de crize succesive și noua coaliție care a preluat puterea în loc să recupereze timpul pierdut până atunci, s-a risipit în certuri interminabile și s-a prăbușit în crize adânci, făcând loc la alegerile din 2000 extremiștilor (PRM) și partidului inventat pentru Ion Iliescu în decembrie 1989.
Printre conflicte încrucișate, lovituri pe la spate date în interiorul arcului de guvernământ, decizii perturbatoare cu efecte nefericite luate de primul președinte democrat al României, coaliția formată în 1996 a reușit să adopte câteva reforme importante și să-și ducă mandatul la final cu toate partidele care au pornit la drum împreună (PNȚCD, PNL, PD, UDMR). Țărăniștii, care au fost vioara întâi în această guvernare, au ratat în 2000 intrarea în parlament și de atunci nu și-au mai revenit niciodată. Social-democrații și-au adjudecat 45% din fotoliile parlamentare, iar PRM 25%, în vreme ce în turul doi al cursei prezidențiale s-au aflat fostul nomenklaturist Ion Iliescu și naționalist-extremistul Vadim Tudor. Practic, Iliescu și ai lui au condus țara cu mână forte, controlând totul, din 2000 până în 2004, răstimp în care au obținut invitarea României în NATO (2002) și încheierea negocierilor de aderare la UE (2004).
[…]
Citiți articolul integral în Deutsche Welle
