Ritualul meu de dimineață este să ascult NPR (National Public Radio) în drum spre universitate. Una din emisiunile zilelor trecute a prezentat un interviu cu o fetiță de treisprezece ani, extrem de talentată, al cărei vis este să ajungă „un muzician faimos în întreaga lume”.
Talentul ei, categoric, are toate șansele s-o metamorfozeze în timp într-un muzician serios, de valoare. Dar partea a doua, „faimos în întreaga lume”, este mult mai capricioasă și mai incertă, căci a deveni a world-famous celebrity ține nu doar de muncă și talent, ci de o întreagă constelație de alți factori, între care norocul chior de a fi prezent la locul și la momentul potrivit.
Unii faimoși mondiali zic că norocul este poate factorul cel mai important.
Mă întrebam după emisiune oare de unde vine și de ce această ștachetă pusă așa de sus? Adică să ajungi nici mai mult, nici mai puțin decât „faimos în întreaga lume”. Psihologii ne spun că astfel de țeluri duc rar spre succes, mai ales când sunt formulate la vârste așa de fragede, în schimb se termină mai des în vise neîmplinite, frustrare și depresie. Mai ales atunci când există percepția că talentul există și munca a fost făcută, și cu toate astea faima mondială refuză să se arate.
Citește și: De ce nu avem radare fixe?
Deseori, ne educăm pe noi înșine, pe ai noștri sau… pe oricine vrea să caște gura la noi că succesul este totul în viață. Lozincile clasice zic: „un bărbat puternic și de succes!” sau „o femeie puternică și de succes!” Nimic nu este suficient în afară de celebritatea mondială.
Pentru a atinge succesul visat, ne postulăm țeluri, după care muncim cu ambiție și tenacitate să le atingem. Și le atingem. Țel, după țel, după țel… la infinit. De fapt, lucrul acesta a devenit așa de înrădăcinat, așa de subînțeles, încât morala protestantă (iar eu sunt protestant) o identifică cu însuși mântuirea. Paradisul îi așteaptă doar pe cei cu un scop (scopuri) în viață și care muncesc asiduu către el (ele), fără să risipească niciun minut din viață. Risipa, inclusiv a timpului, este un păcat.
Nu mă înțelegeti greșit. Nu sunt ironic. De fapt, a munci continuu către țeluri a fost și rămâne crezul meu de căpătâi. Întotdeauna am fost convins că trebuie să am scopuri clare și să muncesc din toți atomii ființei mele (sau cum zic americanii, „give my best shot”).
Să trăiesc clipa la maximum… Periodic însă redescopăr că pentru a-mi atinge țelul trebuie să (re)învăț să accept greșeli și insuccese, chiar dacă le detest. „Errors and setbacks are always opportunities to grow”.
Să mă explic. Dar mai bine să încep cu două povestioare din viața mea.
Prima este legată de armată, pe care am făcut-o la TR (termen redus – n.r.), la mijlocul anilor optzeci, după liceu, așa cum era algoritmul în perioada-de-tristă-amintire. Până la armată, am fost un elev harnic și sârguincios, cu note bune, și care și-a trecut metronomic toate examenele, fără să creeze nimănui vreo palpitație de inimă. Reversul acestui fel de a fi a fost că am devenit membru permanent al grupului tocilarilor clasei/școlii, despre care tradiția locului spunea că trebuie făcut mișto și bășcălie la sânge.
Și s-a făcut mișto și bășcălie continuă, ca la carte. Au fost perioade când am făcut eforturi teribile de a ieși din cercul tocilarilor, însă devenise prea târziu: memoria și obișnuința se schimbă întotdeauna greu, așa că am absolvit liceul în categoria respectivă, cu toate avantajele și dezavantajele ce decurg din asta.
Însă când am ajuns în armată, am avut dintr-o dată oportunitatea să-mi creez o altă imagine, căci acolo nu-mi știa nimeni trecutul. Am copiat modelul tipilor cool din liceu, rebel, superficial, fără să pun mâna pe nici un manual tehnic (am făcut armata la rachete anti-aeriene, care includ un sistem de calcul analogic extrem de complex), leneș și bășcălios. Ce mai, opusul persoanei care am fost în liceu. Și am continuat așa până într-o dimineață, cândva primăvara, să fi fost martie, aprilie.
La ora de tactică militară pe care ne-o ținea un căpitan care studiase matematica la Universitate, s-a pornit o discuție intensă între dânsul și unul din colegii mei, pe care-l știam că fusese tare la învățătură în liceu. Mi-am dat repede seama că pur și simplu nu înțeleg nimic din ce vorbesc ei, că mecanismul prin care procesorul stației calculează traiectoria unei rachete și cum acest calcul se întâmplă în diferitele părți ale stației este ceva despre care eu nu pricep o iotă.
Că sunt precum vițelul la poarta nouă, în timp ce colegul meu avea o discuție interesantă și tot mai complicată cu căpitanul de la curs. Colegul meu știa lucruri, pe când eu eram o bâtă cu ochi. Mi-am dat instantaneu seama că da, sunt cool, dar incompetent. Un prost fudul și superficial.
Am încercat să recuperez în timpul rămas din armată. Am pus mâna pe carte și m-am silit să pricep ceea ce nu pricepusem până atunci. Ce am reușit să învăț erau banalități fără nicio relevanță. Am rămas un ignorant. Însă mi-am promis în acel moment că exploratul „dark side”, cea cu lene și lipsă de învățătură, s-a terminat pentru mine. Între a fi un ignorant popular și un bine pregătit izolat, categoric prefer opțiunea a doua.
Dacă prima povestioară a avut consecințe adânci, pe termen lung, a doua a fost mai puțin benignă.
În toamna lui 1990, am fost în primul grup care a fost angajat dupa Revoluție la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Timișoara. Cândva, în 1993, mi-am început doctoratul sub îndrumarea unui profesor de-acolo. Și, deși dânsul a insistat să-mi văd de treabă și să dau doctoratului atenția necesară (căci un doctorat este efort intens și de durată), eu am făcut ce am văzut la alții de vârsta mea, din jurul meu: am programat pe bani, am ajutat pe cineva care-și instalase un micro-sistem de gestiune într-un depozit, am scris lucrări de doi bani pentru buletinul Politehnicii și alte conferințe de trei lulele-trei surcele. Într-un cuvânt, mi-am pierdut timpul.
Și a venit momentul când m-am văzut în oglindă, cam ca discuția colegului meu cu căpitanul din armată. Mi-am dat seama că sunt un bufon academic în momentul când in timpul unei burse Tempus îîn Suedia am putut să mă compar cu doctoranzii de acolo. Deși terminasem facultatea șef de promoție, ca doctorand eram un repetent în comparație cu cei suedezi. Și iarăși am încercat să prind trenul meu care plecase din gară, și poate am reușit un an din patru, cât a durat doctoratul meu românesc.
Citește și: Kövesi, caracterul duplicitar al României și tăcerea extinsă
De data asta însă risipisem patru ani, șapte dacă adaug pe cei trei cât mi-au trebuit să intru la doctorat, la o vârstă la care unii spun că ești cel mai productiv și creativ în viață. Acest eșec m-a convins de ceea ce-mi spusese de la început îndrumătorul meu din Timișoara, că expertiza vine doar din muncă intensă, atentă și pe lungă durată.
(Zece mii de ore de muncă, zice Malcolm Gladwell că sunt necesare pentru a pregăti un expert, deși eu bănui că mie îmi trebuie un număr dublu.) Și atunci mi s-a aprins dorința intensă de a face un doctorat „cum trebuie”, la care să lucrez din tot ce am pe întreaga durată. Și așa am venit în America, pentru doctoratul numărul doi…
Am observat că uneori trebuie să greșesc ca să înțeleg ceva. Sfatul cuiva nu este suficient pentru mine. Este nevoie să explorez opusul ca să-mi dau seama de beneficiile și avantajele prezentului.
Am și o mică teorie naivă despre avantajele eșecurilor din când în când, față de scenariul succesului perpetuu. Ea zice așa: poate este omenesc să vrem să fim extra-performeri (sau „overachiever”), să ne atingem continuu – și fără greș – tot ce ne propunem. Avem cunoaștere, experiență, forță și ambiție așa de bine reglate încât realizăm tot ce ne dorim. Perfect…
Însă văzut dintr-un alt unghi, poate țelurile noastre sunt mult prea de același fel, ceea ce ar explica reglarea perfectă și performanța superlativă. Înseamnă că suntem de fapt prinși într-o nișă și cam repetăm același lucru. Un fel de deja vu. Suntem ca veverița care aleargă continuu în interiorul unei roți care se învârte tot mai repede până la extenuare.
Având o nișă proprie, nu ar fi un lucru tocmai rău, doar că nișele – inevitabil – se golesc și dispar. Și acesta este momentul în care esențial este să știi cum să ieși din nișa succesului acceptând eșecurile inerente ale unui început nou. A continua după un eșec roial la fel de hotărât ca după un succes monstru, cred că este la fel de important ca și a urma calea succesului.
Ca părinte (și ca profesor) îmi doresc ca băieții mei să învețe cum să-și abordeze insuccesul la fel de mult cum îmi doresc să știe cum să atingă succesul. Bineînțeles, nu pot să-i încurajez să facă greșeli – ar suna bizar să le spun să ia note proaste sau să-mi dezumfle roțile la mașină. Dar vreau, mai degrabă, să vad că din când în când o mai scrântesc cu una, cu alta, după care se redresează, decât să-i văd doar cu medalii și coronițe în tot ce fac.
A accepta și a știi cum să treci peste insuccese este una din învățăturile de bază care nu se predau în școală. (De fapt, mă îngrijorez gândindu-mă doar la câți copii termină cu media maximă în școli și facultăți).
Revenind la încheiere, la povestioara de început – și dorința fetiței de a ajunge „faimos în întreaga lume” – al doilea doctorat l-am făcut la University of Cincinnati, în Ohio. La Cincinnati, am lucrat la o temă modernă și am avut șansa unui conducător eminent, căruia îi rămân recunoscător pe vecie. Însă universitatea nu este nici MIT, și nici Stanford, și nici…
Munca pe care am făcut-o acolo și articolele pe care le-am scris mi-au dat un job și o carieră academică solidă, dar categoric nu m-au făcut „faimos în întreaga lume”. Nu am ajuns un bărbat puternic și de succes, mai ales că am avut ocazia să văd la alții ce înseamnă puterea și succesul.
Și totuși, nu sunt frustrat. Motivul este (cred) faptul că „I gave my best shot” la Cincinnati, că „I reached my limits, whatever these limits are”. Poate un loc mai stelar m-ar fi învățat lucruri mai complicate, mi-ar fi dat o altă bază de pornire, alte dorințe, un alt „pedigree”.
Însă cât aș fi adăugat eu la acestea nu ar fi fost mai mult decât am făcut-o la Cincinnati, căci „there was nothing left in me at the end”.
De aceea, habar n-am, dar ce am învățat eu din viață nu este să alerg după succes, putere și faimă, ci să-mi recunosc și să-mi studiez cu atenție greșelile, pentru că ele mă învață mult mai multe despre mine decât succesul, să mă implic cu tot ce am în activitățile mele și să apreciez oportunitățile mele fără să râvnesc la ale altora. Vorba unui prieten: „Alex, it’s the journey, not the destination.”
Urmăriți PressHUB și pe Google News
Intelegem , intuitiv, momentele de viata si dorintele, mereu altele , ce ne compun intreaga existenta .Dezamagirea face si ea parte din viata nostra fie ea atasata unui context anume .fie ea parte a propriilor noastre nevoi .Propria noastra imagine si modul in care este ea conservata in mentalul personalitatii fiecarui individ ar putea citeodata sa nu corespunda sau sa nu se suprapuna cu imaginea comuna sau cu perceptia strict personala a celor din jurul nostru . Ne amagim atunci cind credem ceea ce anturajul ne spune ca fiind parte a modelului nostru de viata .Capcana de a credea ceea ce altii ne zic este greu de evitat atunci cind nu esti constient de propria ta forta fie ea si intelectuala .Viata m-a invatat sa nu accept staticitatea spuselor celor ce traiesc temporal alaturi de mine .Cunosterea ce are in componenta si decizia personala , neinfluentata de imprejmuitorul nostru, este adevarul . Am aflat inca din frageda pruncie cum fiecare dintre noi „ vede , mereu si mereu altceva ”Am aflat cum fiecare individ ,aflat la un moment dat in modelul comparativ ,devine in situatii date nepriceput sau necunoscator .Mereu se va gasi cineva care sa fie , la nivelul cunosterii , mai priceput decit noi .Am vazut cum oameni , prieteni , ce pareau a atinge cerul cunosterii ,pe domenii diferite , au ajuns in situatia de a nu mai, putea avansa dincolo de un anumit moment , propriu, existentialist si de fiecare data cind ne revedem spun , mereu si mereu, aceleasi glume sau aceleasi presupus adevaruri personale .Doua sunt componentele ce ne sustin existenta si ele compun nevoia permanenta si personala de a asimila noul ce impreuna cu caracterul fiecaruia vor fi parte a amprentei tale , ca individ , in societate . Daca ne referim la copiii nostri si la ceea ce ar fi parte a maretiei acestora suntem constienti de limitele, de orisicare fel , a capacitatilor lor chiar daca uneori ele depasesc cu mult inteligenta sau posibilitatile nostre .Tragedia personala apare atunci cind investitia nostra in viitorul copiilor nu isi regaseste dorinta parinteasca de mai bine .In cazul meu ,inca tinarul meu fiu, a depasit cu mult forta mea intelectuala si realizarile mele modeste punind in prim planul deciziilor personale cunosterea caracterelor oamenilor ce il inconjoara dar in acelasi timp accentuind” , mult prea mult, dorinta de corectitudine .Cum, necum, invatam cu totii din greselile nostre, chiar daca uneori ireparabilul s-a produs si cumva neputiinta nostra de a elimina din cotidian partile ce noua ni se par ireconciliabile ne intristeaza pina la disperare. Invatam sa luam viata asa cum este si sa acceptam ca si realitate ceea ce noi nu putem schimba .