Pe vremea când eram directoarea Institutului Cultural Român din Budapesta am primit vizita unui tânăr care dorea să revadă institutul de care îl legau amintiri din vremea liceului. Mi-a povestit că, în perioada când locuise câțiva ani în capitala ungară, unde părinții săi au lucrat temporar, a fost nevoit să se înscrie la o școală de limbă maghiară, fiindcă încă nu existau licee cu predare într-o limbă de largă circulație. Nu i-a fost ușor. Deși părinții au plătit privat un profesor de maghiară, limba este diferită de marile familii lingvistice și orice similitudine de vocabular sau de sintaxă este rară.
Dându-și seama că ritmul lent de învățare nu îi va permite să progreseze astfel încât să poată învăța în rând cu ceilalți elevi, tânărul și-a găsit o cale proprie. A invitat câțiva băieți la bere și le-a propus un târg: voi mă învățați maghiara, eu vă învăț să copiați. Evident că târgul propus și acceptat de colegii lui m-a mirat: trebuia să vină un băiat din România să îi învețe pe unguri să copieze? Ei nu știu singuri? Am aflat că nu știau. La finalul lucrării de control sau a orei de teză elevul punea jos pixul și aștepta cu capul pe masă până terminau toți. Aceasta era (poate mai este) cutuma în școlile din Ungaria. Elevii mai trăgeau cu ochiul la lucrarea vecinului, dar tehnicile cu fițuica băgată în pix, cu rezolvarea pe liniarul de lemn sau plastic și altele din acea vreme nu le cunoșteau. Azi, aceste metode s-au digitalizat, iar pandemia a deschis alte perspective de fraudă în educație. Vânzarea lucrărilor de licență pe internet se face la vedere.
Episodul recent al celor 40 de studenți de la Facultatea de Drept din București, care au făcut din copiere la examen o regulă pe grupuri WhatsApp, mi-a amintit întâmplarea și mi-a întărit convingerea că astfel de cazuri au legătură cu cultura și cu nivelul moral al societății. Exmatricularea celor 40 de hoțomani ar fi o pedeapsă justă, dacă universitatea o va menține. Însă, constatăm azi că ștacheta e fixată foarte jos, iar reacția instituțională și socială la gravele derapaje este minoră. Cei care îi apără pe studenți spun că nu putem avea pretenții de la ei din moment ce lucrări ale unor profesori sunt identificate ca plagiate. Organismele din interiorul universităților sunt slabe, o dau cotită, iar când plagiatorul este chiar rector muțenia este regulă.
Exemplul strigător la cer este cel al Ramonei Lile, rector la al treilea mandat la Universitatea de stat „Aurel Vlaicu” din Arad, care are 12 plagiate descoperite, unul deja sancționat, celelalte în cercetare de aproape patru ani. Cum încă nu a pățit mare lucru, plagiatoarea a încercat să se abiliteze la o universitate din Franța, fără să vorbească nici franceza, nici fluent o limbă de circulație europeană. Comunitatea academică arădeană tolerează cu zâmbetul pe buze frauda Ramonei Lile care știe bine tabla împărțirii și își vizitează frecvent protectorii: pe Sorin Cîmpeanu, azi ministrul Educației, sau pe Gigel Paraschiv, secretar de stat sărit din banca PSD în cea a PNL, ca și ministrul actual, migrator în mai multe partide.
Autonomia universitară continuă să fie un instrument de feudalizare instituțională pentru unele universități. Cu cât sunt mai neperformante, cu atât crește puterea rectorilor și a unei conduceri de tip camarilă, care are scopuri clare: să rămână la cârmă, să împartă banii cu profit pentru buzunarul propriu (rectorița plagiatoare a câștigat de la UAV aproape 300.000 lei în 2019, adică aproximativ 65.000 Euro) și să perpetueze avansarea facilă prin plagiate și tertipuri, cu ajutorul responsabililor de la centru, meșteri în modificarea legilor în favoarea plagiatorilor.
