De la Ioan Paul la Francisc. Zilele trecute a provocat agitație pe scena internațională afirmația papei Francisc cu privire la soarta conflictului ruso–ucrainean.
Dar, de fapt, cuvintele suveranului pontif sunt o consecință a problemei Vaticanului de poziționare geopolitică.
Sfârșitul ordinii mondiale unipolare și pierderea influenței Bisericii Catolice în Europa și America de Nord reprezintă provocări majore.
Papa Francisc are altă concepție politică față de predecesorii săi Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea.
De la moartea lui Benedict, care a mediat timp de 10 ani ca „papă emerit” între succesorul său și criticii săi, conflictele interne bisericești s-au intensificat.
În Germania, diferențele dintre progresiști și conservatori au devenit atât de acute încât o schismă nu mai poate fi exclusă.
Aproape totul în prezent se concentrează în primul rând pe războiul din Ucraina.
Pontiful a spus că nu este de partea președintelui Vladimir Putin, dar că este „pur și simplu împotriva reducerii complexității la distincția dintre băieții buni și băieții răi”.
Aceasta exprimă în mod clar neîncrederea fundamentală în S.U.A a unui Papă latino-american.
O altă provocare majoră pentru Vatican este China, unde Biserica Catolică a fost supusă unei presiuni tot mai mari de când Xi Jinping a venit la putere.
Papa Francisc încearcă să le uşureze situaţia făcând concesii regimului. În 2018, Vaticanul a semnat un acord cu China care a fost reînnoit în 2022.
Acesta prevede numirea de către guvernul comunist a episcopilor catolici, cărora Papa nu poate decât să-i opune veto.
Acordul nu a fost făcut public.
Relațiile cu revoluționarii din America Latină sunt, de asemenea, controversate.
În septembrie 2015, Papa Francisc a vizitat Cuba, unde a avut o conversație cu Fidel Castro (educat într – un colegiu iezuit), care a fost descrisă ca fiind „intimă”.
Papa a exprimat doar critici moderate la adresa președintelui autoritar nicaraguan Daniel Ortega, care a închis posturile de televiziune și radio catolice, a expulzat nunțiul papal și a arestat preoți catolici.
Când a vizitat Africa, a condamnat „forme teribile de exploatare, nedemne de umanitate”. Dar nu a spus nimic despre responsabilitatea elitelor africane pentru sentru sărăcie și subdezvoltare.
Protejarea creștinilor în regimurile autoritare a fost o problemă pentru papi de la Revoluția Rusă și de la preluarea puterii de către naziști.
În martie 1937, Pius al XI-lea a denunțat cele 2 totalitarisme, german și sovietic, în două enciclice. Succesorul său Pius al XII-lea este adesea acuzat că nu a vorbit public împotriva Holocaustului.
Deși nici un istoric serios nu neagă că a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a-i proteja pe evrei de a fi capturați de naziști, „tăcerea” lui este criticată încă.
Pius al XII-lea a respins cu strictețe compromisurile cu comuniștii. În 1949, a sancționat cu excomunicare apartenența la un partid comunist.
Situația s-a schimbat, însă, sub Ioan XXIII (1958-1963), care a trebuit să caute soluții pentru a permite episcopilor din spatele Cortinei de Fier să participe la Vatican II.
Paul al VI-lea, a continuat să urmeze o politică a ușilor deschise față de Uniunea Sovietică.
Liderii din Europa de Est au fost primiți în vizite de stat (ministrul sovietic de externe Andrei Gromîko a avut șapte întâlniri cu Papa), iar mulți oficiali ai Vaticanului au călătorit la Moscova.
Paul al VI-lea a lăsat să se știe că nu este contra unei coaliții de centru-stânga a Partidului Comunist Italian și a Creștin-Democraților.
CIA a susținut facțiunile din cadrul bisericii catolice care au jucat un rol esențial în promovarea și alegerea lui Ioan Paul al II-lea, care îl vor face un vehicul perfect pentru politica externă a SUA.
Odată cu alegerea arhiepiscopului de Cracovia Karol Wojtyla ca Papa Ioan Paul al II-lea în 1978, a început o nouă eră a politicii estice a Vaticanului.
Wojtyla se deosebea de predecesorii săi nu numai prin experiența sa personală sub dictatura comunistă și prin cunoașterea metodelor de luptă a acesteia împotriva Bisericii, ci mai ales prin credința sa neclintită în puterea unei națiuni religioase.
Ioan Paul al II-lea credea într-o nouă evanghelizare a Europei.
Dar acest lucru s-a dovedit a fi la fel de nereușit ca și speranța lui că creștinismul occidental și răsăritean vor coexista armonios.
În timp ce sănătatea lui Wojtyla se deteriora, semnele unei crize profunde au apărut în Biserica Catolică.
Probabil că nimeni nu era mai conștient de amploarea acestei crize decât Papa Benedict al XVI-lea, pe care conclavul l-a ales la 19 aprilie 2005, ca succesor al lui Ioan Paul al II-lea.
Primele tendințe spre secularizare au devenit evidente în societățile vest-europene la scurt timp după al Doilea Război Mondial. Conciliul Vatican II a lui Ioan al XXIII-lea a fost menită să transmită mesajul catolic al credinței într-o manieră contemporană.
În schimb, a încurajat secularizarea Bisericii și a adâncit diferența dintre moderniști și tradiționaliști.
În timp ce Biserica câștiga influență în Estul comunist, ea a fost supusă unei presiuni crescânde în Occident, nu în ultimul rând sub impactul revoluției culturale de orientare marxist în universități și în mass-media.
Partidele politice creștin-democrate au reacționat la această schimbare renunțând parțial la programele lor politice creștine.
Mulți politicieni creștin-democrați au votat alături de social-democrați și liberali în favoarea dreptului la avort și a căsătoriei între persoane de același sex.
Uniunea Europeană promovează secularizarea societăților europene.
Includerea unei referințe la Dumnezeu într-o constituție europeană a fost respinsă de Franța în 2003. Tratatul de la Lisabona (2007) menționează „moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei”, dar nu și creștinismul ca forță formativă în istoria europeană.
La nivel global, centrul de greutate al catolicismului se mută către Africa, atât în ceea ce privește numărul de botezați, cât și proporția de credincioși practicanți printre aceștia.
Dar toate aceste acțiuni ale papilor nu ar fi fost posibile fără existența unor servicii secrete.
Vorbim aici despre serviciul de spionaj, fondat în 1566 și cunoscut sub numele de „Sfânta Alianță” (redenumită mai târziu „Entitatea”) și înființarea în 1913 a unității de contrainformații a Vaticanului Sodalitium Pianum (frația lui Pius).
Avem și un serviciu diplomatic sofisticat care operează în întreaga lume.
Activitățile de spionaj ale Vaticanului au variat de-a lungul secolelor, cu perioade de activitate intensă în epoca modernă, secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Cardinalul Luigi Poggi, un diplomat care și – a început cariera în Secretariatul de Stat în 1945 și a lucrat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun din 1946 până în 1994, a modernizat serviciul de spionaj și a profitat din plin de contactele sale cu Mossad.
Ioan Paul al II-lea, instruit de serviciile de informații poloneze, a înființat o rețea secretă de informații la alegerea sa, colaborând strâns cu emisari ale căror activități au fost ascunse chiar și secretarului de stat.
Relația cu serviciile americane a fost unică, Vaticanul primind de la CIA mai multe informații decât a furnizat. Odată cu învestirea președintelui Ronald Reagan în 1981, Washingtonul și Vaticanul au demarat contacte strategice ample.
Membri importanți ai administrației Reagan erau catolici.
Ne referim aici la William Casey, directorul CIA, Alexander Haig, secretar de Stat, precum și primii 2 consilieri pentru probleme de securitate națională, Richard Allen și William Clark.
Casey și Haig erau membri ai Ordinului Cavalerilor de Malta. Nu degeaba în acei ani CIA era numită „Catolici în acțiune” sau „Agenția Catolică de Informații”.
Dar mai avem și Opus Dei.
Opus Dei a fost fondată în 1928 de Jose Maria Escriva de Balaguer, un tânăr preot și avocat spaniol.
Astăzi, există peste 70.000 de membri ai ordinului în 87 de țări. Doar un mic procent sunt preoți. Restul sunt în mare parte oameni de afaceri din clasele mijlocii și superioare, profesioniști, personal militar și oficiali guvernamentali.
Opus Dei controlează, de asemenea, o gamă largă de active media (600 de ziare, 52 de posturi de radio și TV, 12 companii de film și 38 de agenții de presă) și sponsorizează programe educaționale și sociale în diferite țări.
Decizia de a îmbunătăți statutul Opus Dei pare să facă parte dintr-o strategie generală de a contracara influența iezuiților și a altor clerici progresiști activi în mișcarea teologiei eliberării.
Conflictul Papei Ioan Paul al II-lea cu iezuiții a ajuns la un punct culminant în octombrie 1981, când a suspendat constituția ordinului și l-a înlocuit pe generalul său, părintele Pedro Arrupe, cu un iezuit ales de el.
Mulți iezuiți au provocat tulburări în Vatican, punând la îndoială declarațiile papale privind controlul nașterilor, celibatul preoțesc, excluderea femeilor de la preoție și, cel mai semnificativ, implicarea clericală în politică.
Deoarece este o organizație preponderent laică, Opus Dei este scutit de aceste reguli.
Vaticanul mai are încă două rețele de spioni externi, mai discrete, dar foarte eficiente, care fac parte din Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, adică Secția pentru Relația cu Statele și noua Secție pentru Personalul Diplomatic.
Astăzi, Papa Francisc pare să implementeze o organizație monitorizată îndeaproape pentru a-i supraveghea pe episcopi, cu scopul de a menține controlul asupra administrației Bisericii Catolice și a Vaticanului.
În secolul al XVI-lea, dușmanii Vaticanului erau liberalismul, democrația, republicanismul și socialismul. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, erau modernismul, americanismul și revoluția sexuală. Secolul al XXI-lea a pus în discuție problema intruziunii științifice în chestiunile religioase.
Citește și: Militarizarea Rusiei și trecerea de la dictatură la totalitarism
În prezent situația este mai complexă.
Comunismul a dispărut, dar amenințările la adresa păcii mondiale sunt mai subtile. Rusia și China, sunt tot dictaturi, desi au renunțat oficial la comunism.
Actualul papă, fiind iezuit și mai apropiat de teologia eliberării din America Latină, este tentat să fie îngăduitor cu regimurile autoritare și dictatoriale.
Numai că miscările de stânga din întreaga lume au fost susținute masiv de URSS înainte de 1989. Suveranul pontif este originar din Argentina și a cunoscut în mod direct ce înseamnă dictatura.
Numai că în țara sa natală dictatura militară a cedat puterea și a fost înfrântă prin alegeri libere (la fel ca și în alte state latino – americane).
Aceasta este foarte greu să se întample în Rusia sau în China. Să sperăm ca Sfântul Părinte va înțelege această diferență.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Ce așteptări aveți de la PRESShub? Haideți să ne cunoaștem mai bine
„Să privim lumea nu din dorinţa de a o vedea aşa cum ne-ar plăcea să fie, ci văzând-o aşa cum e ea, pentru că numai în felul acesta o să ne dăm seama de nevoile ei” – Papa Francisc
„Unii dintre cei mai buni oameni din istorie n-au crezut în Dumnezeu, în vreme ce unele dintre cele mai mari atrocităţi au fost săvârşite în numele Domnului” – Papa Francisc
„Catolicii şi comuniştii folosesc dogma drept argument. Un argument e considerat corect de aceşti oameni dacă e întemeiat pe premise corecte, nu dacă duce la rezultate în acord cu faptele. Iar dacă faptele contrazic dogma, cu atât mai rău pentru ele.” – Fred Hoyle
„Fidelitatea faţă de Suveranul Pontif implică o obligaţie clară şi determinată: a cunoaşte gândirea Papei aşa cum apare în enciclice sau în alte documente şi a face tot ce stă în puterea noastră pentru ca toţi catolicii să asculte de magisterul Sfântului Părinte şi să îşi potrivească modul lor de trăire după aceste învăţături.” – Sfântul Josemaria Escriva
