Stalin și Putin au destule caracteristici comune, începând cu rolul lor de lideri ai Rusiei în război. Putin nu poartă uniforma militară și nu pozează ca un generalisim, dar atat el cât și Stalin proiectează imagini puternice, prin care arată că dețin controlul.
Ambii îi înlocuiesc pe generalii care nu reușesc să aducă victorii și îi mustră pe subalterni care nu reușesc să furnizeze armatei ceea ce are nevoie.
Ambii acordă puțină atenție, sau deloc, pierderilor de vieți omenești
Aceasta se explică prin modul în care rușii luptă în războaie, dar și cu lipsa de preocupare a liderilor înșiși pentru viața umană.
Am mai putea adăuga și alte paralele între modul în care Stalin a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial și războiul lui Putin din Ucraina, adică folosirea intensvă a artileriei și a tancurilor, încercările de a uza inamicul cu un război de tranșee, atacurile în valuri costisitoare uman și bombardarea țintelor civile.
Crimele de război și crimele împotriva umanității comise astăzi de trupele ruse în Ucraina își au originea în crimele, violurile și jafurile comise de trupele sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial sau în războiul din Afganistan.
Ambii au ajuns în poziții proeminente fiind birocrați eficienți
În ascensiunea lor spre puterea supremă, ambii au manevrat cu pricepere pentru a-i înlătura pe adversari și au manevrat bine în disputele politice interne.
Stalin a ucis multe zeci de mii de adversari reali și potențiali. Putin a fost și el în spatele uciderii unora dintre ai săi, chiar dacă scara este foarte diferită.
Citește și: La ce îmi folosește matematica în viața de zi cu zi. Un răspuns ușor de înțeles
Ambii lideri sunt extrem de discreți, dezvăluind puțin din viața lor de familie și par să nu aibă prieteni.
Amândoi s-au bazat foarte mult pe poliția secretă rusă în ascensiunea la putere și în menținerea pozițiilor lor supreme.
Atât Stalin, cât și Putin sunt în esență realiști în politica externă.
Ambii privesc lumea prin lentile ideologice, dar în cele din urmă cântăresc atent interesul național. Și văd că urmărirea acestui interes național este o transmitere a propriilor interese.
Fac și greșeli grave. Stalin s-a gândit că Hitler nu va ataca, iar cea mai mare greșeală a lui Putin a fost să atace Ucraina.
Devine evident că statele occidentale, și în special țările Uniunii Europene, vor trebui să ofere asistență la o scară fără precedent, echivalentă unui pachet de ajutor civil și militar.
Acesta ar fi similar cu Planul Marshall, finanțarea oferită de SUA după cel de-al doilea război mondial pentru a ajuta la reconstrucția Europei.
Există o paralelă istorică grăitoare din istoria sovietică cu situația prezentă. Stalin a sperat inițial că întreaga Germanie va deveni comunistă și va cădea în mâinile URSS.
Când și-a dat seama că acest lucru nu se va întâmpla, a înființat un stat est-german, Republica Democrată Germană (GDR), în octombrie 1949, la cinci luni după înființarea omologului său occidental, Republica Federală Germania.
Stalin și succesorii săi au sperat constant că RDG va atrage poporul Republicii Federale către comunism. Nu a reușit niciodată să facă asta.
În 1989-1990, oamenii din Germania de Est au răsturnat regimul comunist și au votat pentru aderarea la Republica Federală.
Când a început invazia rusă a Ucrainei, Putin se aștepta ca armata sa să cucerească rapid țara, să existe o rezistență redusă, iar guvernul să fugă în exil.
Aceste speranțe au fost năruite.
El încearcă acum să dezmembreze Ucraina, punând mâna pe teritoriile de est (republicile autodeclarate Donețk și Lugansk) și expulzând elemente ale populației care ar putea să nu fie loiale Rusiei.
Aceasta urmează confiscării din 2014 a Crimeei, în sudul Ucrainei. Pentru președintele rus, Ucraina nu este importantă doar în sine.
Ucraina este o parte importantă a luptei dintre autoritarismul rus și liberalismul occidental.
În ceea ce privește politica externă, Putin a urmărit la începutul mandatului său să integreze Rusia în noua lume globalizată, stabilind în același timp relații de prietenie cu foști rivali atât din Est, cât și din Vest.
Un exemplu care demonstrează o bună credință timpurie în căutarea unei reconcilieri cu Occidentul a fost atunci când, în timpul atacului din 11 septembrie 2001, liderul rus și-a arătat disponibilitatea de a lupta împreună cu SUA împotriva terorismului islamic.
Putin se gândea chiar la o posibilă intrare în NATO, dar totul a fost în scurt timp zădărnicit din cauza unor diferențe de abordare prea mari, începând cu anexarea Ceceniei de către Rusia și terminând cu problema independenței Kosovo.
Întrucât Putin nu mai putea conta pe relații stabile și de prietenie cu întregul Occident, ideea recreării unui cordon de state în spatele cărora să se apere a devenit mai actuală ca niciodată.
Aceasta pe lângă faptul că Rusia își putea recrea propria sferă de influență. După 2007 – 2008, era timpul să se treacă la a doua fază a planului lui Putin.
Dacă țara și-a revenit din punct de vedere economic, putea în sfârșit să reconstruiască imperiul.
Pentru a-și asigura sprijinul popular în timpul îndeplinirii acestei misiuni, Putin trebuia să susțină o campanie naționalistă și anti-occidentală, doar în acest fel ar putea justifica atât creșterea cheltuielilor militare, cât și creșterea tensiunilor cu Occidentul.
Acum Putin a reluat opinia lui Stalin conform căreia pentru a gestiona politica internă a Rusiei, era necesar să joace rolul omului puternic în tradiția țaristă și, ca atare, naționalismul rus trebuia să fie alimentat cumva cu o mică victorie sau demonstrație militară.
Stalin, susținut mai ales de ideologie, a reușit să creeze un sistem totalitar care a implicat întreaga societate, unde nu existau zone gri.
Putin, dimpotrivă, este susținut de un consens larg, dar a reușit să construiască un sistem autoritar care se sprijină pe baze fragile.
Un exemplu al diferenței uriașe care poate fi percepută în cele două sisteme este că mobilizarea militară a lui Stalin împotriva inamicului nazist a fost totală, iar a lui Putin parțială.
Cea mai mare parte a politicii externe a celor 2 lideri se va concentra pe reconstruirea fostei sfere de influență a vechiului imperiu rus, chiar dacă Stalin ar fi avut ambiții mai mari, posibil globale. Sentimentul revanșard față de țările occidentale, cât timp ascuns de Putin în primii ani la putere, va fi o trăsătură comună amândorura.
Iraționalitatea luării deciziilor în guvernele lor va fi o altă trăsătură comună care decurge probabil din prea multă putere concentrată în mâinile lor.”
O altă caracteristică comună a celor doi lideri este concepția lor despre utilizarea soft-power-ului către Occident. Stalin s–a folosit în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial de partidele socialiste sau comuniste ale vremii.
Putin procedează la fel, dar cu arme diferite. Ne referim la petrol și gaze, corupție, crima organizată sau biserica ortodoxă.
Îndemânarea lui Stalin pare însă superioară celei a lui Putin în gestionarea afacerilor externe. Actuala politică externă a lui Putin pare mai degrabă a aduna o serie de înfrângeri.
Visul de a reconstrui o mare Rusie imperialistă pare să se prăbușească din ce în ce mai mult în mâinile lui, iar încercarea de emulare a Marelui Război Patriotic pare să se transforme în schimb în înfrângerea din Afganistan.
Spre deosebire de predecesorul său Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev a evitat o campanie antistalinistă. Din ce în ce mai multe sfere ale vieții sociale au fost lăsate necontrolate de partid, iar influența poliției secrete reformate a scăzut.
„Perioada de stagnare” care a început în timpul domniei lui Brejnev a continuat atât sub Andropov, cât și sub Cernenko.
În timpul erei Gorbaciov, politicile Glasnost și Perestroika au făcut societatea sovietică relativ mai liberă decât în perioadele anterioare.
Schimbările economice și instituționale inițiate de Gorbaciov au avut efecte decisive asupra naturii totalitare a Uniunii Sovietice. Se poate argumenta în mod corect că nu mai era un stat totalitar, ci un stat corporatist.
Politicile sale au îndreptat guvernul sovietic către „a treia cale”, care combina elemente ale capitalismului și comunismului. Acest model de statalitate, oarecum asemănător conceptului fascist de corporatism, includea încă o economie controlată de stat și o structură instituțională represivă.
Si Ion Iliescu vorbea despre a treia cale
Un rezultat al reformelor sale a fost că statul a încercat să-și mențină poziția dominantă în economie prin transferarea selectivă a anumitor puteri unor entități cvasi-private.
Acest lucru a evoluat dintr-o necesitate de a garanta loialitatea față de partid, atât din cercurile de afaceri emergente ale imperiului care se prăbușește, cât și din partea cetățenilor sovietici săraci și nemulțumiți.
În acest fel, reformele lui Gorbaciov au servit la continuarea politicilor strategice ale unui stat corporatist în curs de dezvoltare.
Tendința către un model economic mai liber și instituții de stat mai puțin represive și mai puțin organizate ne permite să sugerăm că natura statului sovietic sub Gorbaciov poate fi explicată mai bine de un model corporatist, mai degrabă decât de un model totalitar de stat.
Cam așa a fost și la noi în anii 90
Una dintre asemănările cheie dintre cele două modele de guvernare este dominația structurilor de forță asupra vieții socio-politice și economice a țării, deși fiecare prezintă un grad diferit de dominație.
După apariția lui Putin pe scena politică rusă, așa-numiții siloviki, au fost numiți în aproape toate posturile politice și administrative cheie.
În sfera economică, ei garantează sprijinul financiar al partidului liderului și, în nu mică măsură, finanțează agenda de modernizare a lui Putin, inclusiv proiecte de infrastructură și industriale și politici sociale.
Instituționalizarea acestui mecanism polițienesc a redus sau chiar înlăturat treptat aproape toate sursele alternative de putere, fie că este vorba de guvernatori neloiali Kremlinului, de o presă independentă, de organizații publice sau de deputații Dumei și oligarhii bogați.
Militarizarea mascată o vedem și la noi sub marea coaliție USL 2.
Oponenții regimului sunt suprimați și frica este răspândită în rândul cetățenilor. În acest fel, figurile alternative la liderul absolut sunt anihilate și ele..
O altă caracteristică a totalitarismului este economia de comandă.
În ceea ce privește regimurile autoritare, personalizarea sistemului este un concept inevitabil, deoarece liderul este forța motrice în astfel de sisteme.
Această centralizare împiedică tendințele democratice în sistem.
A doua caracteristică a autoritarismului este pluralismul limitat în societate, deși deciziile alternative în sensul real al termenului nu ar avea loc acolo unde puterea este centralizată în mâinile liderului absolut. Societatea civilă și mass-media sunt reprimate și libertatea de gândire este restrânsă.
Drept urmare, dizidenții sunt eliminați cu ușurință. În aceste condiții, conducătorii autoritari caută legitimitate, deoarece astfel de sisteme nedemocratice pot construi un mediu propice pentru demonstrații.
Unele activități ale adversarilor sunt permise.
Autoritarismul are propriul său model economic.Ungaria lui Orban se apropie de acest model
Mai degrabă decât planificarea centrală, încearcă să supravegheze economia și procesele economice. Nu putem vorbi de o stăpânire totală a regimurilor autoritare asupra economiei și chiar dacă economia de piață este pe ordinea de zi este sub hegemonia liderului autoritar.
Putin a controlat spațiul politic rusesc cu un discurs autoritar.
A creat o atmosferă de libertate limitată. Partidele loiale și figurile fidele au ocupat sistemul care se baza pe foști membri ai serviciilor de securitate.
În plus, accentul pus pe cultura rusă și acordarea unei importanțe deosebite conducerii carismatice au jucat un rol în acest proces.
Prin urmare, cultura politică a Rusiei ar trebui descrisă ca fiind mai mult autoritar-colectivistă decât liberal-democratică.
Vedem această realitate și la unele partide românești
Mulți experți subliniază eterogenitatea extremă a spectrului politic și cultural al Rusiei, existența unei serii întregi de subculturi.
Mass-media tipărită și vizuală a fost modelată de Putin. Proprietarii din mass-media care aveau opinii critice au fost reprimați și unele proprietăți ale acestora au fost confiscate. Unii dintre ei au trebuit să fugă din țară.
Putin a construit un sistem de propagandă cu ajutorul unei astfel de mass-media controlate. Și în România avem o mass–media care tinde spre acest model.
Putin a încercat să reînvie cultul personalității lui Stalin în Rusia.
Mesajul către poporul rus este clar. Așa cum a făcut Stalin, Putin va lua orice măsuri pe care le consideră necesare pentru a apăra țara.
Pot exista daune colaterale, dar ai încredere în el. Este spre binele Rusiei.
Stalin era conștient de semnificația sistemului de învățământ în ceea ce privește diseminarea ideologiei regimului.
A avut un rol major în contextul procesului de îndoctrinare deoarece statul a avut șansa de a influența fiecare individ din copilărie până la adolescență.
Dimpotrivă, Putin nu putea aplica un asemenea sistem de îndoctrinare totală în condițiile post-sovietice. Deși capacitatea lui Putin era limitată pentru un control total, el avea capacitatea de a afecta societatea și deciziile.
În plus, în sistemul autoritar rusesc, nu exista loc pentru direcții ideologice.
Putin și echipa sa de siloviki au căutat să mobilizeze societatea cu politici populiste mai degrabă decât cu perspective ideologice.
În sistemul stalinist, nu era loc pentru mass-media independentă și libertatea de gândire și de exprimare. Ca in orice țară comunistă, întregul patrimoniu media aparțineau statului.
Prin urmare, monopolul statului în acest sector a dus la o politică publicistică partizană și a lansat informații care nu erau în afara sferei ideologiei oficiale.
Putin a abolit mass-media liberă prin eliminarea dizidenților printr-o strângere strictă. După controlul strict al lui Putin, mecanismul de autocenzură a fost aplicat în sectorul media.
Stalinismul și putinismul au un control strict asupra instituțiilor statului. Conducerea lui Stalin a fost un fenomen incontestabil.
Fiind secretar general, i-a crescut enorm autoritatea. Și-a creat propria echipă loială.
Epurările lui Stalin au transformat Partidul Comunist dintr-o organizație ideologică de elite și intelectuali al căror interes politic principal era promovarea comunismului într-un partid în care puterea stătea în mâinile oamenilor de joasă calitate a căror loialitate personală primară era față de Stalin.
În epoca lui Putin a fost stabilită o stăpânire federală fermă asupra liderilor locali.
Un număr mare de foști ofițeri au fost poziționați în diferite agenții ale statului. Ei au făcut mai ușor controlul lui Putin asupra entităților centrale și locale.
Sistemul economic arată unele diferențe între stalinism și Putinism. Modelul economic de comandă a fost aplicat sub stalinism.
În comparație cu Stalin, Putin a permis economia de piață, dar era sub influența statului.
Hegemonia sa a este apreciabilă în sectoarele economice. Partidul de guvernământ a fost folosit în acest proces atunci când averea a fost distribuită și a fost creat un clan loial Kremlinului.
„Rusia Unită” a contribuit la menținerea coeziunii elitelor în anii 2000, oferind elitelor acces regulat la bogăție și carieră.
Partidul și cadrele sale au fost folosite atunci când economia a fost subjugată de Putin. Mai sunt unele aspecte referitoare la cei 2 lideri.
Stalin era admirat în afara URSS la fel ca și Putin.
În Europa Occidentală aveam partidele comuniste, iar acum avem partidele de extremă dreaptă, care în anumite privințe nu sunt diferite de fostele partide comuniste.
În prezent Vladimir Putin este admirat de unii datorită faptului că lumea occidentală nu mai are liderii de nivelul celor care au câștigat Războiul Rece.
Aceștia sunt idioții utili.
Spre deosebire de liderii occidentali din perioada Războiului Rece, unii lideri actuali au colaborat cu Putin. Ne referim mai ales la foștii cancelari germani Gerhard Schroeder și Angela Merkel
Unii cred în liderul rus datorită nivelului redus de educație si cultură. Alții sunt spălați pe creier de extermimul religios, de genul lui Mache de la Constanța.
Propaganda în presa occidentală este oarecum mai subtilă, dar repetă același mituri sovietice răsuflate. Dar acum au un succes mai mare datorită nivelului intelectual mai redus al publicului-țintă
La fel ca și unii politicieni populiști de la noi sau din Europa, Putin se folosește de religie. Dar ce face în cazul Navalnâi dovedește că nu e creștin.
Avem și pe la noi tot felul de persoane publice care folosesc în exces expresia „Doamne ajută”.
E o dovadă de perfidie, nu de credință.
Mulți îl admiră la noi pe liderul rus pentru că ar vrea să fie ca el, adică să se comporte în instituțiile pe care le conduc ca pe moșia lor personală.
Cum vrea și Donald Trump în Statele Unite
Până la urmă, Putin se folosește de imperfecțiunile sistemelor democratice. Ceea ce este mai grav este că Trump și MAGA (AUR – ul american) sunt unici, dar în sens negativ.
Se apropie de Rusia prin promovarea dictaturii și a unui fundamentalism religios. În concluzie, putem încadra stalinismul în tipologia regimului totalitar din cauza sistemului său de conducere.
Putinismul este un regim autoritar sau corporatist – cleptocratic. Nu îl putem considera totalitar deoarece nu avem (cel puțin teoretic) un partid unic și o ideologie unică (datorită epocii Elțân)
„Caută-i pe viteji în temniţă şi pe proşti printre popi.” – proverb rusesc
„Cel mai înalt fir de iarbă va fi primul tăiat de coasă.” – proverb rusesc
„Ca formă de guvernare, dictatura este cea mai măreaţă: asta dacă ai dictatorul potrivit.” – Will Rogers
„Dictatura este o mare patimă a nulităţilor.” – Bogdan Petriceicu Hasdeu
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
