Am avut parte de un week-end palpitant pe plan internațional, datorită bombardamentelor iraniene asupra teritoriului israelian. Tensiunea dintre cele două state durează de cel puțin 20 de ani, deși nu au granițe commune și nici nu au avut un război direct până acum.
Dar nu întotdeauna lucrurile au stat așa. La început, Iranul și Israelul au avut relații bilaterale bune.
Ambele state au văzut Irakul ca pe o amenințare comună, un motiv puternic pentru cooperare.
În anii 1960, Israelul sprijinea kurzii irakieni care luptau împotriva guvernului central. Iranul i-a văzut pe aceeași kurzi ca pe călcâiul lui Ahile al regimului irakian.
Mossad-ul și SAVAK și-au unit forțele pentru a-i ajuta pe kurzi în lupta lor împotriva guvernului central irakian.
Mossad-ul a creat o alianță trilaterală de informații (cu numele de cod Trident) cu Iranul și Turcia, în 1958. Cele trei țări au făcut schimb de informații și au efectuat operațiuni comune de contrainformații.
Cooperarea Iranului cu Israel nu s-a bazat doar pe apărarea împotriva unor amenințări comune.
Șahul avea o noțiune destul de exagerată despre influența israeliană la Washington și credea că Israelul l-ar putea ajuta să câștige simpatia administrației Kennedy, care fusese critică la adresa guvernării sale.
Speranța Iranului de a se apropia de Statele Unite prin Israel avea un rol important în decizia sa de a extinde legăturile cu Israelul.
După revoluția islamică din 1979, pe lângă alte acțiuni, Iranul a depus eforturi și pentru atragerea simpatiei populațiilor șiite din Bahrain, Arabia Saudită și Irak.
Cu toate acestea, eforturile Iranului de a răsturna vechea ordine au fost în mare parte ineficiente și în multe privințe contraproductive.
Confruntate cu amenințarea unui Iran revoluționar, statele din Golful Persic au format Consiliul de Cooperare din Golf, în 1981, și l-au ajutat pe Saddam Hussein în războiul cu Iranul.
Cu toate acestea, la fel ca șahul, Republica Islamică și-a dat seama de valoarea unei contraponderi israeliene față de vecinii săi arabi, în special Irak.
Războiul lui Saddam împotriva Iranului a devenit un stimulent major pentru cooperarea iraniano- israeliană.
O relație la nivel scăzut între Iran și Israel a ajutat regimul să evite izolarea totală, în timp ce a beneficiat de armele israeliene (și americane) extrem de necesare.
Israelul însuși a avut un interes personal în înfrângerea Irakului, deoarece îl vedea pe Saddam Hussein ca pe o amenințare centrală la adresa securității sale.
Irakul era o forță militară formidabilă, fiind ajutat atât de SUA, cât și de URSS.
Iranul avea nevoie disperată de echipament militar modern și a ajuns să se bazeze pe cooperarea militară israeliană.
Irakul victorios era pentru Israel o provocare mult mai puternică decât Iranul la acea vreme.
Expedierea de arme de către Israel către Iran s-a bazat pe propriile sale motivații strategice și a precedat afacerea Iran – Contra.
La începutul anului 1980, prim-ministrul israelian Menachem Begin a aprobat expedierea de arme pentru armata iraniană.
Citește și: Cum ar putea forțele aeriene israeliene să îngenuncheze Iranul | ANALIZĂ
Acțiunile Israelului erau în dezacord cu politica SUA, care prevedea că nu vor fi trimise arme în Iran până la eliberarea ostaticilor americani de la ambasada Statelor Unite din Teheran.
Unele opinii susțin că israelienii și-ar fi dorit ca Iranul și Irakul să se epuizeze reciproc într-un război lung, de uzură.
Furnizarea de arme către Iran ar fi alimentat războiul și ar fi menținut impasul.
Atâta timp cât Irakul rămânea în războiul cu Iranul, nu avea ocazia să-și unească forțele cu Siria sau Iordania, pentru a forma un nou bloc împotriva Israelului.
Afacerea Iran-Contra a dus la o cooperare și mai mare între Iran și Israel.
Aceasta a fost rezultatul unui efort secret al înalților oficiali ai administrației Reagan de a elibera ostaticii americani care fuseseră ținuți în Liban de Hezbollah (sponsorizat de Iran).
Iranul a cerut arme americane pentru a-și susține războiul împotriva Irakului, iar Statele Unite au fost dispuse să-i le vândă, în speranța că vor elibera ostaticii.
Concomitent, au finanțat și gherilele contras care luptau împotriva regimului marxist sandinist din Nicaragua.
Israelul a devenit un canal pentru transferurile de arme între Statele Unite și Iran.
Nu numai că astfel de transferuri de arme au fost profitabile din punct de vedere financiar pentru comercianții de arme israelieni, dar oficialii de la Tel Aviv au continuat să găsească avantaje în sprijinirea Iranului pentru a contracara amenințarea comună irakiană, lăsând în același timp ușa deschisă pentru îmbunătățirea relațiilor cu Iranul în viitor.
Iranul a continuat să colaboreze în secret cu Israelul în probleme de apărare, în timp ce își intensifica retorica împotriva statului evreu în public.
La sfârșitul anilor 1990, serviciile secrete din Israel au considerat necesară o reevaluare a situației strategice.
Citește și: Atacul Iranului asupra Israelului este fără precedent. Ce urmează în regiune
Dar la începutul deceniului următor, rivalitatea israelo-iraniană a devenit bine stabilită și vizibilă. Războaiele din Afganistan și Irak au dus la înfrângerea adversarilor de lungă durată ai iranienilor (talibanii și Saddam Hussein), determinând percepții diferite cu privire la creșterea influenței regionale iraniene.
Israelienii au început să vadă Iranul ca fiind sursa fiecărui conflict regional cu care s-au confruntat, deoarece au perceput că se consolidează legăturile iraniene cu actori nestatali, precum Hamas și Hezbollah, amenințând stabilitatea în zonele de la granița cu Israelul.
Alegerea președintelui iranian Ahmadinejad în 2005, retorica sa virulentă anti-Israel și negările Holocaustului nu au făcut decât să exacerbeze temerile israeliene față de Iran.
Pe măsură ce Israelul a purtat războaie cu aliații iranienilor (Hezbollah în 2006 și Hamas în 2008), rolul Iranului în oferirea de sprijin militar a ridicat și mai mult amploarea amenințării iraniene în analizele strategice israeliene.
Această examinare a cooperării anterioare dintre Israel și Iran, bazată pe pragmatism și interese comune, prezintă un contrast puternic cu natura rivalității actuale.
Factorii strategici care au condus o astfel de colaborare în trecut (naționalismul pan-arab, sovieticii și Irakul) au dispărut.
După 2002, Israelul s-a concentrat asupra programului nuclear al Iranului, care era mai avansat decât a recunoscut Teheranul în fața Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.
În timp ce SUA se pregăteau să atace Irakul în 2003, unii lideri israelieni au favorizat un atac militar american asupra Iranului.
Israelul s-a angajat, de asemenea, într-o competiție acerbă cu Iranul în fostele republici sovietice, în special în Azerbaidjan, și a încheiat o alianță cu Baku împotriva Teheranului.
Iranul, între timp, și-a extins influența în zonele apropiate de Israel, în special în Siria, profitând de deschiderea oferită de războiul civil din 2011.
În afara de programul nuclear, Iranul atacă, de fapt, Israelul indirect de mai mulți ani, prin diverse grupări, precum Hamas, Jihadul Islamic Palestinian, Hezbollah și, de curând, rebelii houthi.
Citește și: Cum a reușit Israelul să respingă valul de rachete și drone lansate de Iran
Houthi au fost implicați în războiul civil din Yemen de peste un deceniu, unde practic Iranul s-a luptat cu Arabia Saudită.
Nu trebuie uitat că Iranul este majoritar șiit, pe când celelalte țări arabe din zonă sunt majoritar sunite.
Nu trebuie uitat faptul că în ultimii ani statele arabe din zonă nu au susținut prea mult Iranul în conflictul cu Israelul.
Israelul a apreciat greșit atât relațiile complexe dintre Iran și alte țări din regiune, cât și capacitatea Teheranului de a exploata evoluțiile internaționale în avantajul său.
Cu toate acestea, pentru Israelul nu este importantă doar problema nucleară.
În Siria, Liban și teritoriile palestiniene ocupate, există o prezență iraniană puternică, într-o măsură sau alta.
Acest lucru a determinat Israelul să adopte o strategie cunoscută sub numele de războiul dintre războaie împotriva Iranului, în diferite părți ale regiunii.
Aceasta vizează întreprinderea de acțiuni preventive, în principal ascunse.
Scopul este fie de a preveni sau cel puțin de a întârzia un război la scară largă, fie de a reduce consecințele sale distructive în cazul în care ar izbucni.
Obiectivul Israelului este de a încetini programul nuclear iranian și capacitatea sa de a reprezenta o amenințare direct sau prin proxies (intermediari).
Să ne amintim asasinarea unor oameni de știință cheie ai programului nuclear sau atacurile cibernetice (Stuxnet).
Raidurile aeriene din Siria vizând convoaiele și depozitele de arme trimise către Hezbollah sunt un eveniment frecvent.
În același timp, Iranul atacă tancurile petroliere deținute de întreprinderi israeliene și îi vizează pe israelienii care călătoresc sau care locuiesc în străinătate.
Poziția Iranului are la bază și argumente istorice.
Iranul nu a fost niciodată sub dominație străină, cu excepția lui Alexandru Macedon și a scurtei ocupații mongole din secolul al XIII-lea.
Imperile Part, Sasanid și Savafid au luptat cu romanii, otomanii și rușii.
În 1829, după înfrângerea în razboiul cu Rusia, Iranul a pierdut Azerbaidjanul în favoarea acesteia. Azerii reprezintă în prezent 16 % din populația Iranului.
Perșii sunt circa 60 – 65 % din populație. Ca urmare, echilibrul etnic se poate fragiliza. Sunt probleme și în Balucistan, la granița cu Pakistan.
Iranul, Turcia, Arabia Saudită și Israelul aspiră cu toții la hegemonia regională.
Este greu de spus de ce a atacat Iranul acum. Motivul mai vizibil este atacul israelian de la 1 aprilie, soldat cu lichidarea unor oficiali militari iranieni.
Un motiv mai ascuns ar putea fi distragerea atenției populației de la adevăratele probleme, cum ar fi criza economică și excesele regimului teocratic.
Seamănă cu modelul folosit în Rusia. Este foarte posibilă o coordonare ruso – iraniană și acum. Numai că a fost contracarată cu success de cooperarea americano – israeliană.
Datorită presiunilor americane, Israelul s-a abținut de la un răspuns dur. Dacă s-ar fi declanșat un război, cei mai avantajați ar fi fost rușii, care mai scăpau de presiune venită de pe frontul ucrainean
Statele arabe nu au sărit nici acum în ajutorul iranienilor, în mod concret. Toți au însemnat la pace. Nici un stat arab din zonă nu dorește un război.
Mai mult decât atât, Iordania și-a deschis spațiul aerian aviației americane și britanice.
O îmbunătățire a relațiilor Iranului cu Occidentul ar putea determina reconsiderarea ostilității față de Israel, mai ales dacă este însoțită de reapariția unor tendințe mai moderate în Iran, probabil după moartea actualului lider suprem ayatollahul Ali Khamenei.
Progresele în chestiunea Palestinei ar putea influența și Iranul să își reconsidere poziția.
China, care tocmai a facilitat restabilirea legăturilor dintre Iran și Arabia Saudită, ar putea intermedia și unele înțelegeri tacite între Israel și Iran.
Dar dat fiind caracterul foarte fluid al zonei, este greu de anticipat ce se va întâmpla.
„Cine se culcă cu câinii, dimineața are pureci.” – proverb evreiesc
„Adevărul pe jumătate e o minciună întreagă.” – proverb evreiesc
„Unii nu au poftă la mâncare, iar alții nu au mâncare la poftă.” – proverb evreiesc
„Nu vă arătați arcul înainte ca săgeata să fie fixată.” – proverb iranian
„Săgeata care a părăsit arcul nu se mai întoarce niciodată.” – proverb iranian
„Necesitatea poate schimba un leu într-o vulpe.” – proverb iranian
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Buna si interesanta analiza a relatiilor istorice dintre Israel si tarile care le inconjoara.