Marți, băiatul cel mare, Michael, a fost admis ca undergraduate student la UC Berkeley. Miercuri dimineața, i-am scris unui prieten că avusesem între timp revelația că străbunica lui Mikey, din Deva, nu știa practic să scrie și să citească, iar el va merge [poate] la Berkeley, una din cele mai stelare universități ale lumii. Ce plină de surprize este viața. Cât neprevăzut. Și ce mult contează să ai oportunitatea [mai bine spus, să ți se creeze oportunitatea] să poți încerca să atingi cerul cu degetul. Asta deși ne place să credem că totul este posibil întotdeauna doar prin forțele noastre proprii.
Nu chiar, i-au trebuit patru generații familiei noastre ca să ajungem de la sat, din Răcăștie / Tărtăria / Broscăuți în Bucovina / Unguriu, la Berkeley. Peste o sută de ani. Poate am fi putut să o facem în trei generații. Cred însă că ar fi fost dificil s-o facem într-un timp mai scurt: prima generație trebuie întotdeauna să creeze siguranța materială pentru copiii lor, ca să poată învăța în liniște și care apoi, la rândul lor, să optimizeze calea nepoților [sau a strănepoților, ca în cazul lui Mikey], astfel încât ei să poată să-și construiască CV-ul cu care să aibă „a real shot” la universitățile stelare.
Bunicii mei, străbunicii lui Mikey, au fost cei care au început ascensiunea noastră socială. S-au mutat de la sat la oraș, iar acolo au luat totul de la zero. De la nimic. Au luat viața lor de om, ca din muncă de oameni simpli să se adune suficient pentru o casă și pentru suficientă siguranță materială pentru copiii lor, ca să poata merge la școală să învețe. Mama mea s-a ridicat deasupra condiției sociale a familiei sale în momentul în care s-a hotărât să urmeze o facultate. Asta chiar dacă bunica mea s-a opus ideii ca fata ei să facă o facultate, căci obiceiul familiilor simple în acele vremuri era ca fetele să se căsătorească cât mai repede. Chiar și fără suportul explicit al bunicii mele, mama a avut suficient confort material [asigurat desigur de ai ei] încât să se poată pregăti serios pentru admitere. Și, astfel, mama a absolvit ASE-ul la București, la mijlocul anilor 1960.
Când m-am născut eu, a fost subînțeles de către toți din familie că voi urma o facultate. Nu doar că mi s-au creat toate condițiile să mă pot concentra asupra învățatului ( n.a. ca și în cazul mamei mele), dar părinții mei au avut de grijă să-mi optimizeze educația. Așa cum au înțeles ei. Am învățat destule limbi străine, am urmat școala germană, am primit toate cărțile pe care mi le-am dorit, am fost sprijinit moral să iau admiterea la liceul cel mai bun din oraș, am fost meditat pentru admiterea la facultate, și am primit apoi cu regularitate rația lunară de bani cu care să trăiesc fără griji ca student în Timișoara. Am absolvit Automatică și Calculatoare în 1990.
Eu, la rândul meu, am încercat să fac un pas înainte în urcușul nostru social. Nu doar că am ajuns cadru universitar în Timișoara, unde mi-am susținut doctoratul în calculatoare, în 1997, dar în același an am plecat împreună cu soția mea în Statele Unite, unde am obținut, în anul 2000, al doilea doctorat în Computer Engineering, la University of Cincinnati din statul Ohio. Am avut baftă când mi-am început imediat cariera universitară la Stony Brook University (The State University of New York), unde am trecut prin toate gradele universitare – Assistant Professor, Tenure, Associate Professor, respectiv Professor. Am acum, iacă, aproape douazeci și unu de ani de carieră universitară americană, plus cei șapte din România.
Băiatul nostru cel mare, Mikey, s-a născut la începutul verii lui 2003. La fel ca părinții mei, și noi am avut un plan, un vis pe care ni l-am dorit pentru el. În mintea mea, el este continuarea noastră. Am avut obiceiul să glumesc cu el când era foarte mic, zicându-i: „Mikey, tu trebuie să ajungi la Olimpiadă, profesor la MIT sau Stanford, și să iei Premiul Nobel”. Era, desigur, o glumă (prostească, recunosc), sau cel puțin asta pretindeam atunci. Desigur, mi-am dorit în mintea și în sufletul meu ca ceva din cele trei obiective să se împlinească. Chiar toate trei, în fond de ce nu?
Nu suntem pentru Mikey ceea ce aici sunt numiți „tiger parents”. Adică parinții care controlează fiecare secundă a copilului, obligându-l să urmeze și pedepsindu-l atunci când nu ating obiectivul decis de ei. Cartea „The battle hymn of the tiger mother” a lui Amy Chua, profesor la Yale University, mi se pare apogeul absurdității produsă de educația care forțează un copil să bifeze norme peste norme de muncă, ca să atingă toate obiectivele identificate (doar) de părinți. Nu am fost „tiger parents”, dar am fost – cum spune chiar Mikey – „Eastern European parents”. Asta înseamnă că am dorit ca el să învețe bine la toate materiile, să citească mult, să facă sport de performanță, să cânte la pian, să se implice în activitîțile sociale din școală, să învețe limbi străine, să meargă la concursurile școlare, să participe la școala de duminică și în echipa de robotică.
Ca și mine și mama lui, Mikey a studiat întotdeauna cu plăcere. Dar, în plus, pentru că suntem din mediul universitar, am înțeles cum să-i optimizăm activitățile, astfel încât timpul și energia lui să-l ducă cât mai departe. Iar investiția noastră în el (ne auto-sugestionăm) se vede. Cel puțin asta simțim acum. Totuși, unde în cei o sută de ani s-a produs bifurcația care a scos familia noastră de pe traiectoria staționară a țăranului fără carte, care supraviețuiește doar prin truda brațelor sale?
Eu cred că saltul exponențial de pe orbita lipsei de oportunități spre speranță s-a produs atunci când bunicii mei (și străbunicii lui Mikey) au luat o piatră sub limbă și s-au mutat de la sat la oraș. Există o vorbă, parcă, ce spune că ai nevoie de pace să poți construi catedrale. La fel și în cazul educației: ai nevoie de norocul unei familii care să îți dea oportunitatea să înveți fără să-ți fie foame, frică sau frig. Acest noroc a început pentru noi odată cu bunicii mei, străbunicii lui Mikey. M-am întrebat de multe ori, cât talent oare se pierde pentru că nu există bafta ca el să se dezvolte? Oare unde ar fi comunitatea, societatea, umanitatea dacă tot acest talent ar rodi la întreaga lui capacitate?
Natura distribuie întotdeauna talentul după clopotul lui Gauss. Cei mulți sunt medii, obișnuiți. Puțini sunt foarte talentați. Poate cinci, șase dintr-o sută.
Dacă am considera rata de risc de a te naște în sărăcie sau într-o familie ce nu apreciază învățatul (să zicem 30%), cei cinci, șase rămân doar trei, patru. Iar numărul scade mai departe dacă includem alte obstacole, sănătatea, șansa de a avea mentori și colaboratori buni, interesul societății, și așa mai departe. Iar probabilitatea urcușului social devine extrem, extrem de mică dacă ne gandim că șansa prielnică trebuie să se repete trei, patru generații la rând.
Tocmai pentru că unii beneficiem așa de mult de pe urma oportunităților, a baftei ce ne-a fost dată de cei dinaintea noastră, este așa de important să facem tot ce putem cu aceste oportunități, cu bafta care ne-a căzut mură-n gura. Și să fim recunoscători și modești.
#Articolul a mai fost publicat pe portalul 7zile.info#
