Sarmizegetusa Ulpia Traiana este un loc pe care l-am vizitat prima dată în școala generală, cu învățătoarea noastră, Genossin Bandenburg. Nu știu de ce, memoria mea l-a reținut pe Homner Bernhard sărind peste o bancă folosindu-se de o bâtă pe post de prăjină.
Memoria este o chestie interesantă, greu de prezis ce-și va aduce aminte peste patruzeci de ani.
Pe-atunci, Sarmizegetusa mi s-a părut o adunătură de pietre, acum cred că este a must see place, un loc pe care trebuie să-l vezi: întinderea cetății este semnificativă, tot locul fiind comparabil în opinia mea de necunoscător cu Vinolanda în Marea Britanie, star-ul fortificațiilor romane.
O mulțime de construcții [ruine], dar cu puțină relaxare și entuziasm poți să-ți imaginezi cum arătau locurile pe vremea romanilor.
Am petrecut două ore bune umblând printre ruine, asta și pentru că locurile sunt splendide, mai ales când totul este verde și proaspăt și se văd munții Retezat în jur.
Citește și: Cui folosește Victor Ponta? Urmează regruparea?
Ce lipsește Sarmizegetusei sunt poveștile
Câțiva ghizi cu darul povestirii ar face minuni: „asta este via nu știu care, iar perpendicular pe ea este via nu știu cum, iar aici aveau loc nu știu ce”, „aici s-a găsit piatra cu numele lui Decimus Trentius, care a fost centurion, iar centurionii erau cei care …”, „amfiteatrul era cam atât de mare și de înalt și probabil era folosit la …”.
Însă locul este complet lipsit de orice ghidaj, de orice care să-ți pornească imaginația și să nu mai vrei să pleci de bine ce te simți.
Tot personalul de la ruine a fost format dintr-un tip binevoitor, care ne-a rupt biletele, unu’ cu trimmer-ul agățându-i de gât și care tăia iarba, și doi gură cască de la pază, care stăteau de vorbă la umbră cu un tractorist, care probabil se plictisise și el de muncă.
Am revăzut aceeași atmosferă de plictiseală de pe vremurile dinainte de 1989, și prea puțină inițiativă și creativitate pentru a încânta vizitatorii.
La insistențele celui care ne-a rupt bilete la intrare, și care mi s-a părut un hunedorean autentic, așa cum îi țin eu cu duioșie minte din copilărie, am dat o fugă și la Muzeul Sarmizegetusa, care este o clădire cam la o sută de metri de ruine.
Planul meu a fost să petrec acolo zece minute, căci am oroare de expozițiile constipate și artificiale pe care le-am întâlnit mult prea des în județul Hunedoara, inclusiv la Castelul din orașul meu natal. Dar am mers la muzeu mai mult ca să-mi țin promisiunea făcută la insistențele celui cu biletele.
Am dat la intrarea muzeului peste câteva manechine în costume romane, probabil cumpărate de pe Internet sau cine știe de pe unde, pentru că le vezi peste tot unde sunt „romani”.
Am zis ceva cu glas tare în sensul ăsta fratelui meu. Domnul care ne-a controlat biletele la muzeu [și care era altcineva decât cel cu biletele de la ruine] s-a simțit puțin ofensat, cred, deși eu nu am vrut să fiu agresiv, și mi-a explicat că a încercat să aibă exponate care să aibă legătură cu unele lucruri pe care le-a dezgropat dintre ruine. Și mi-a arătat un exponat, un mâner de pumnal din acele vremuri.
Am înțeles rapid din discuție că cel cu biletele de la ușă este de fapt arheolog, cu studii în regulă la Cluj, ba chiar cu doctorat în istorie, dar cred că devenise puțin incomod celor de la centru în momentul în care a început să spună că ce a învățat făcând arheologie la Sarmizegetusa nu prea se potrivește cu ce scriu manualele de istorie, care sunt bazate în întregime pe teoriile lui Hadrian Daicoviciu [mi-a spus dânsul].
Cred – și aici îmi exprim părerea mea – că ce învățase el din săpăturile arheologice nu se potrivea cu versiunea oficială.
De exemplu, din cartea „Gladius” știam că la Vinolanda s-au găsit o mulțime de lucruri din viață de zi cu zi a populației din castru. Așa că l-am întrebat dacă au găsit și altceva decât lucruri romane, de exemplu lucruri care ar fi putut aparține populației dacice, băștinașe.
Domnul doctor mi-a spus – „Nici unul. Toate obiectele pe care le-am găsit sunt doar cu scop militar. Asta mă face să cred că Sarmizegetusa Ulpia Traiana a fost mai degrabă doar un loc pur militar, fără nici un fel de utilizare civilă. Faptul că lipsesc obiectele civile indică în acel sens. Capitala provinciei a fost probabil altundeva, nu aici”.
Am discutat puțin de legiunea care era campată acolo și care de loc venea din actuala Serbie, pe atunci Moesia Superior – dacă țin bine minte ce mi-a spus dânsul. Am discutat puțin și de UBB, unde studiase, și de profesorul David Prodan, de care citisem în cărți, și care era de loc din Cugir, din împrejurimile căruia se trage familia mamei mele.
Cele zece minute planificate s-au transformat într-o oră extrem de educativă și de plăcută pentru mine, iar la final mi-am spus că poveștile domnului doctor ar trebui să fie auzite printre ruine, și nu într-o sală, întâmplător, pentru că mi-am exprimat circumspecția vis-a-vis de exponate.
Însă domnul doctor mi s-a părut puțin „băgat în cușcă”, părerea mea: nu avea voie să facă aia și cealaltă, că deh funcția de director a muzeului județean este una politică, și ce se spune prin muzee trebuie să fie că-n carte și atât, nu există loc de ipoteze de lucru, care să comunice ceva din misterul și fascinația muncii de arheolog, sau a faptului că istoria nu este statică, ci se schimbă și se rescrie pe măsură ce aflam lucruri noi.
Ideea de a centra totul pe storytelling, adică de a spune o poveste, este esența modului de comunicare în America, inclusiv în jurnalism sau în mediul academic.
Explicația este simplă: The story is what sells, este ceea ce ne acaparează atenția și este ceea ce ne vom aduce aminte peste ani, la fel cum eu îl țin minte pe Homner Bernhard sărind cu prăjina peste o bancă din Sarmizegetusa și nu ruinele ei.
Am să descriu o experiență foarte recentă de-a mea, ca să exemplific la ce mă refer când pledez pentru story telling în muzee.
Cathedral of Learning de la University of Pittsburgh include peste treizeci de săli de clasă, fiecare dedicată unei țări: Franța, Marea Britanie, Germania, India, … inclusiv România.
Fiecare sală trebuie să reprezinte o perioadă ce precede înființarea universității [anul 1787] și nu are voie să includă simboluri politice. O sala nu a mai putut fi modificată odată ce a fost dedicată. Fiecare sala a fost creată de un grup etnic al țării reprezentate.
„Sala României este cea mai goală. Însă povestea ei este foarte interesantă”, ne-a spus ghida.
Grupul de români care a strâns banii pentru sală i-a pierdut când i-a avut pe toți – așa că nu au mai fost bani de interior.
Totuși, cineva a venit cu ideea să se folosească ce a rămas de la pavilionul românesc de la Expoziția mondială de la New York.
Așa că marmura care era pe pereții pavilionului a devenit pardoseala, iar mozaicul cu Brâncoveanu și familia lui, care era pardoseala pavilionului, a fost pus pe perete.
Citește și: Sunt un șofer slab, dar în 20 de ani nu am făcut nici un accident. Cum am reușit?
Însă expoziția nu a inclus o catedră și scaune și bănci… Dar pentru că totuși trebuia să fie o sală de clasă, universitatea a donat catedra și scaunele, pe care un artizan român le-a sculptat ca să le tragă-n bandă și să le facă românești, atât cât s-au putut cu scaunele americane.
Ideea de a sumariza un popor într-o sală de clasă este genială. Iar povestea sălii românești mi s-a părut o metaforă excelentă a multor situații cotidiene pe care le-am trăit fiecare, poate cea mai bună descriere într-un paragraf pe care am auzit-o: bani strânși de la contribuitori și „pierduți”, improvizație pe ultima sută de metri, ca să nu fim lăsați de-o parte, nefinalizarea proiectului și intervenția altora, ca să fie totuși terminat, și încă o improvizație finală, cu briceagul.
Chiar dacă am să pierd în timp imaginea sălii, sunt convins că nu voi uita vreodată povestea ei.
Am vizitat vreo douăsprezece săli într-o oră jumătate la prețul de zece dolari. Nu ne-a venit să credem.
La New York City, de zece dolari nu intri nici măcar la toaletă, ce să mai zicem de o întreagă vizita? În final, am trăit la Cathedral of Learning una din cele mai interesante și neașteptate experiențe, iar asta nu din cauza exponatelor, ci a poveștilor care ne-au fost spuse pentru fiecare sală.
Revenind la Sarmizegetusa, locul este categoric a must see dacă se întâmplă să fiți în județul Hunedoara.
Sugerez să mergeți la muzeu și să-l trageți de limbă pe domnul doctor.
Și în timp ce-mi mâncam supa de fasole la un han din apropiere, mi-am zis că îi voi trimite domnului doctor cartea „Gladius” despre Vinolanda, poate îi va da ceva idei noi.
Poveștile pe care ni le-a spus nouă, fratelui meu și mie, ar putea fi acele povești narate printre ruine, căci domnul doctor mi s-a părut că are talentul povestitului.
Județul Hunedoara ar putea fi o experiență turistică mult mai interesantă decât este, dacă oamenii care se pricep nu ar fi așa de încorsetați de șefimea locală, numită politic.
Impresia mea este că șefii, indiferent de partidul lor, pentru că nu sunt de meserie, vor să țină totul sub control, ca nu cumva cineva să zică apoi că ce naiba mai caută și ei, că oricum nu participă cu nimic la ce s-ar face.
Așa că totul trebuie să fie – doar – ideea lor, aprobat de ei, supravegheat de ei.
Acest mod de operare îmi aduce aminte de vremurile pre 1989, însă ucide orice inițiativă creativă, orice cale de progres.
Rezultatul este că un doctor în istorie verifică biletele la intrare într-un muzeu vizitat probabil de o sută de oameni într-o zi bună. Pe undeva, asta este o metaforă ce a caracterizat mai întotdeauna România: nu prea a știut ce să facă cu oamenii ei școliți și care ar fi putut schimba ceva, așa că i-a pus la ușă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
